Sfârşitul Războiului Rece a consfinţit eşecul proiectului comunist şi triumful planetar al liberalismului, atât ca amenajare a gestiunii vieţii în comun cât şi ca viziune asupra lumii, ca modalitate de a concepe omul în toate dimensiunile sale. Dar a triumfat cu adevărat liberalismul devenind singurul drumul pentru viitorul omenirii, singura religie a dezirabilităţii morale sau succesul său nu este decât o victorie a la Pyrrus?!

Odată ce locul a fost lăsat gol prin dispariţia socialismului real liberalismul s-a extins atât doctrinar cât şi geografic, dar luarea în posesie a realităţilor aflate pe ruinele istoriei s-a dovedit dificilă.

Din acel moment, lipsit de un oponent pe măsură în contrast cu care să se definească proiectul liberalo-occidental a început să fie zguduit de propriile neajunsuri şi contradicţii. Acordul de la Malta şi colapsul Uniunii Sovietice a incheiat atât de o parte cât şi de alta a Cortinei de Fier un antagonism profund, dar nu a adus în mod neapărat şi pacea. Aşa cum după Yalta vechii aliaţi au devenit rivali, Malta a marcat finalul liberalismului de război, de Război Rece. Geopolitic existenţa NATO a început să fie pusă sub îndoială datorită conştientizării diferenţelor de pe cele două maluri ale Atlanticului dintre America şi vestul european. Micropolitic liberalismul s-a văzut lipsit de “cel mai răul” furnizat de Celălalt şi s-a întors asupra propriilor defecte.

Ce mai înseamnă astăzi liberalismul pentru fieacre dintre noi? Un conglomerat de imagini şi simbolistici pe care manualele şcolare ni le-au interiorizat din copilărie; o cultură vagă şi difuză a locurilor commune marcată de vechi clădiri sau monumente despre care am învăţat pe băncile şcolii. Dar câti dintre noi mai sunt cu adevărat liberali? Sub stratul mat de convenţii se ascunde o floră bogată de credinţe personale. Cu toţii suntem în interior nişte nostalgici ai unor himere trecute. Câţi dintre noi nu au prieteni revoluţionar-marxişti, troţkişti, atei sau bigoţi intransigenţi, nazişti, facişti, legionari sau maoişti. Câţi dintre intelectualii societăţii civile care clamează un discurs de orientare liberală acordă spaţiu de respiraţie celor diferiţi? Câţi dintre mari generoşi ai condeiului care susţin legalizarea tututor manifestărilor comportamentale sau reconstrucţia nu ştiu cărui stat din Orientul Mijlociu ar face fapta banală a da un bănuţ cerşetorului de la colţ?

Rămas făra un demon clar, aşa cum se plângea Colin Powell prin ‘91-’92, liberalismul nu mai înseamnă decât acel combinat de normativism creştin laicizat de filtrul iluminismului, indiferenţă şi dezvoltare economică care poate fi exploatat semantic în fel şi chip. Vechile sale neajunsuri nu îl ocolesc nici in ziua actuală. Liberalismul a reprezentat cosmeticul unui anumit tipar de amenajare a modernităţii de către burghezia industrială dar, in ciuda progresului şi bunăstării pe care Ea, burghezia le-a dat naştere, liberalismul, după cum au remarcat atâţia observatori, mai mult sau mai puţini titraţi, nu are o reclamă de calitate. El nu ne dă nici un motiv pentru care să-l urmăm. Este ca o mâncare vitaminizată fără gust şi fără condimente. Ca o Cenuşăreasă care pleacă la miez de noapte penru a nu face compromisuri ruşinoase, liberalismul flirtează cu utopia fără a se arunca în aceasta. Îi lasă pe alţii să o facă. Nu promite mântuirea sufletului; egalitatea socială; fraternitate între oameni; nu promite nci măcar domnia completă a legii. Liberalismul este partenerul de viaţa la care te întorci după vreo infidelitate. Doctrina liberală supravietuieşte prin înfrângerile contestatarilor săi. Funcţia sa este aceea a unei doctrine ambreiaj care să modereze cele două scopuri pe care oamenii le rezervă istoriei: acela de a o accelera şi acela de a o face să înceteze. Pentru a a vea succes liberalismul are nevoie să-şi asume lupta cu una din necesităţile sorţii, fie că această necesitate se numeşte autoritatea regală; abolirea proprietăţii private, revoluţia proletară sau conflictul rasial. Altfel, precum arată şi reputaţia unui cunoscut cotidian, liberalismul nu face decât să fie prost utilizat şi să tabloidizeze năzuinţele omeneşti.

Unde sunt utopiile de altă dată?

-va urma-