Avem tendinţa de a privi politica drept un domeniu al obscuritătii şi al suspiciunii, un loc în care moralitatea nu prea are ce căuta. Singura formă de recunoştinţă pe care suntem dispuşi să o acordăm celor care ne conduc este incompetenţa. Nu ne gândim foarte des că, oamenii de stat sunt şi ei, în ciuda tuturor finanţelor, prestigiului şi pârghiilor pe care le deţin doar oameni, cu slăbiciuni cotidian de banale. Ei pot să comită greşeli, uneori catastrofale nu datorită unui machiavellism deosebit de rafinat cât pur şi simplu din naivitate. Sub jurisidicţia acesteia pot cădea chiar şi cei mai experimentaţi şi fini diplomaţi.

Este foarte important să judecăm acţiunile unui om politic şi după personajele care îl influenţează. Proverbul în cazul său devine: Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun la ce fel de compromisuri eşti dispus.

Traian Băsescu, deşi un politician experimentat, cu un grad însemnat de machiavellism; deşi se dovedeşte un bun tactician, ca strateg este însă un jucător imprudent la loteria marii diplomaţii. A fost capabil să speculeze greşelile ori neajunsurile adversarilor săi şi a provocat crize pentru a-i trece pe linie moartă. Dar este un om care nu-şi stăpâneşte foarte bine emoţiile şi care doreşte să joace un rol cu mult superior posibilităţilor României actuale şi fizionomiei opiniei publice româneşti de azi.

Un filozof spunea că nu există liber-arbitru, ci doar voinţe slabe şi voinţe tari cărora primele se raliază. N-aş spune că Traian Băsescu este o voinţă slabă, dar, cu siguranţă, este un om flexibil, atât în sensul bun cât în sensul negativ al consecinţelor ce decurg din flexibilitatea sa. Două sunt personajele care îi flanchează firea şi modul de a acţiona: preşedintele american George Bush şi preşedintele Partidului Noua Generaţie: George Becali. Afirmaţia poate să pară ciudată şi impertinentă, dar o privire mai atentă arată asemănărarea dintre cele două personaje: unul aflat pe plan sub-naţional, iar celalăt pe plan internaţional. Atât George Bush cât şi Gigi Becali sunt oameni proveniţi dintr-o zonă tradiţională: unul este texan, celălalt este machedon din Dobrogea. Ambii sunt oameni bogaţi, nu provin din spaţiul academic şi nu dispun de bogate lecturi, dar au înţeles că li se cere o anumită imagine şi au ştiut să-şi ajusteze impresia lăsată iniţial publicului prin înconjurarea cu oameni instruiţi. Ambii sunt firi cu o doză mare de impulsivitate; ambii au o tentă conservatoare şi ambii sunt exponenţii unei viziuni cruciate asupra lumii, viziune în care realitatea este un tablou alb-negru desenat în mod supărător cu nuante de gri care trebuie să se ralieze unei anumite tabere: întuneric sau lumină. În ceea ce ne priveşte pentru studiul nostru este faptul că amândoi au un grad mai mare de libertate în acţiune decât Traian Băsescu. Unul pentru că este şeful celei mai mai puteri economice şi militare de pe mapamond, iar celălalt pentru că nu este preşedinte de ţară, ci şef de partid, patron de club şi are o anumită reputaţie în faţa publicului. Adevărata axă geostrategică este una bazată pe o combinaţie de interes şi înclinaţie sufletească – axa Washington-Bucureşti-Golden Blitz. Trecând peste ilaritatea afirmaţiei, această geografie care arată un triunghi neînchis reprezintă tragedia lui Traian Băsescu. Călătoriile la Casa Albă ţin de un anumit rol pe care şi-l doreşte în istorie, în timp ce agapele la Golden Blitz ori petrecerile cu Gigi Becali, după meci, sunt momente de dezlănţuire şi de refulare ale cârmaciului din Cotroceni. Meditând asupra acestui cadru, descoperim rolul pe care Băsescu vrea să-l interpreteze în faţa tuturor: acela al timocratului, spre a folosi un termen din filozofia greacă- acela al conducătorului militar, agent al îndrăznelii, legat de comunitatea sa printr-un ritual plebiscitar continuu. Simbolic, chindiile la care ia parte şi care i-au conturat o aureolă (sau un stigmat) ţin de o epocă premodernă în care suveranul cobora, uneori incognito în popor pentru a vedea de aproape starea supuşilor, a face dreptate şi a lua apoi deciziile corecte. Saddam Hussein putea fi văzut în satul natal, la Tikrit printre oi şi capre, fumând un trabuc şi trăgând cu puşca în aer. Iată aceeaşi nostalgie a perceperii statului ca pe o comunitate tradiţională ceva mai mare în care legătura directă între oameni poate să se lipsească de medierea instituţiilor.

Astfel Băsescu se împlineşte prin apropierea de cei doi, mai ales de vulcanicul latifundiar.

Probabil că lui Traian Băsescu i s-ar potrivi cu mult mai bine postura unui emir dintr-un stat arab care trăieşte în opulenţă, îşi conduce poporul autocratic şi este prieten cu americanii atât cât să nu reprezinte un pericol pentru lumea pe care Bush o doreşte sigură pentru democraţie.

Postura de comandă implică pe partea opusă dulceţii şi amarul obligaţiilor şi nu odată, al sacrificiilor. Complacerea în exhibiţii bahice alături de Gigi Becali şi servilismul faţă de George Bush, marele licurici, îi va afecta locul pe care şi-l doreşte în manuale şi nu în vreo notă de subsol a viitorului. Traian Băsescu ar trebui să mediteze la concluzia lui Winston Churchill, un alt individ care se potriveşte descrierii de mai sus: Un om poate avea prieteni, o naţiune niciodată!