Drumul spre înţelegerea liberalismului nu poate fi uşurat pentru nimeni, fiindcã important nu este ca oamenii sã se declare liberali, ci ca ei sã devinã cu adevãrat liberali, care gândesc şi acţioneazã ca atare. Ludwig von Mises

Pe bunã dreptate, partidele politice româneşti nu fac distincţie între doctrine. Exemple sunt numeroase. Douã dintre acestea, mai recente, fac obiectul acestui articol (mai degrabã PLD, decât PC) sunt menite a susţine afirmaţia iniţialã. Sunt de menţionat, bunãoarã, Partidul Liberal Democrat şi Partidul Conservator. Cel din urmã cocheta cu ideea social-liberalã înainte de a se hotãrî pentru conservatorism, pentru a se apropia mai apoi de creştin-democraţie prin alãturarea la grupul partidelor creştin-democrate europene.

În urmã cu ceva vreme, în Partidul Naţional Liberal se fac auzite voci disidente. Între a contesta conducerea, a rãmâne în continuare în organizaţie şi a dezerta, disidenţii aleg sã conteste puternic conducerea partidului şi apoi sã pãrãseascã partidul. Critica lor este îndreptatã în mod exclusiv împortiva conducerii Partidului Naţional Liberal. Ei susţin cã actuala conducere nu urmãreşte sã expunã adevãratul liberalism?….în orice caz, ea este dãunãtoare PNL, disidenţii propunând un fel de “platformã liberalã”. Nãzuinţa lor este de a înfiinţa Partidul Liberal Democrat.

Soluţia disidenţilor la dificultãţile liberalismului în România este concilierea democraţiei cu liberalismul. Cu alte cuvinte, Teodor Stolojan şi Valeriu Stoica vor propriul partid liberal, în care membri sã fie atât liberali autentici (în PNL lipsesc astfel de liberali?) cât şi democraţi…Ei vor sã apropie liberalismul de mişcarea domocraticã, or acest lucru este dificil. Liberalismul şi democraţia sunt surprinse rareori împreunã. Spre exemplu, în termini precum democraţie liberalã. De aici, poate şi confuzia disidenţilor liberali în demersul lor de a incerca sã apropie democraţia de liberalism. Confuzie sau ignoranţã? De fapt ce se ascunde sub noţiunea de liberalism şi sub cea de democraţie? Este liberalismul compatibil cu democraţia? Mai degrabã nu.

Înfruntarea dintre democraţie şi liberalism se produce în bunã mãsurã în secolul al XIX-lea. Este momentul în care liberalismul se opune autoritarismului, iar mişcarea democraticã militeazã pentru extinderea dreptului de vot. Liberalismul propune limitarea puterii monarhului şi exercitarea ei nu în mod absolut, ci în limitele unei legi pe care monarhul însuşi este obligat sã o respecte. Guvernarea constituţionalã este preferatã de liberali oricãrei voinţe arbitrare a monarhului. Totodatã, liberalismul propune ca intervenţia statului sã fie limitatã. Statul minimal (statul paznic de noapte) în care funcţiile şi puterile sunt limitate astfel încât sã fie asigurate protecţia cetãţenilor şi securitatea graniţelor este un stat puternic în concepţia liberalã. El se va opune statului absolut dar şi celui social. Pe de altã parte mişcarea democraticã cere lãrgirea drepturilor. Nu limitarea puterii este obiectivul sãu, ci împãrţirea ei unui numãr cât mai mare de cetãţeni. Or participarea politicã este miza importantã pe care mişcarea democraticã şi-o disputã în secolul al XIX-lea cu liberalismul. Altfel spus, participãrii limitate la vot i se va opune lãrgirea sufragiului. În disputa cu liberalismul, mişcarea democraticã va ieşi învingãtoare. Liberalismul face loc mişcãrii democratice sã se impunã (votul capacitor, votul cenzitar, votul universal).

Este greu sã conciliezi doi adversari din secolul al XIX-lea pe care numai izbânda asupra autoritarismului şi totalitarismului i-a adus împreunã, chiar şi în termini precum “democraţie liberalã”. Sau? La 1900 liberalii români gãsesc o cale de a şi-i integra pe “generoşi”. Apropierea socialiştilor de liberali este posibilã datoritã contextului tocmai discutat. O parte a tinerilor generoşi este atrasã de PNL pe care îl considerau “cel mai democratic partid dintre vechile partide româneşti” deoarece îl considerau un partid reformator, în timp ce ideea lãrgirii sufragiului era împãrtãşitã la acel moment în România atât de liberali cât şi de socialişti, cel puţin la nivelul discursului politic. Ideea lui Stolojan şi Stoica nu este nici nouã şi nici lipsitã de confuzia propusã de termenul democraţie liberalã. Dacã în secolul al XIX-lea miza era clarã- disputa asupra lãrgirii sufragiului care în România îi fãcea pe generoşi sã se apropie de liberali, contrar a ceea ce se întâmpla pe continent, în secolul al XIX-lea liberalismul democratic al lui Stolojan pare lipsit de o mizã veritabilã.