SUNTEM CEEA CE NU SUNTEM ou sont les hommes d’antan

publicat de parvu.septimius | August 9th, 2007

scris de Silviu Petre | petre.silviu@urbanfactor.org

    Filtrat de mass-media, tot universul nostru simbolic gravitează în jurul fenomenului politic. Ne-am obişnuit să considerăm că politicul reprezintă alfa şi omega actiunilor omeneşti. Toate cauzele şi toate soluţiile se găsesc în interiorul spaţiului politic. Politicul este însă o cutie neagră, un carburetor în care se amestecă toate elementele exterioare lui, elemente care provin din societate- fie că este vorba de societatea intrastatală a indivizilor fie ca vorbim de planul larg al societăţii internaţionale. Dar oricum am lua politicul nu este de sine stătător, o vitrină de sticlă accesibilă doar privirii şi refuzată atingerii. Într-un mod surprinzător cu toţii, fiecare cu faptele sale influenţează indirect fenomenul politic, pentru că faptele fiecăruia dintre noi modelează societatea. Mai mult, oamenii politici nu sunt create din altă material decât carnea. Ei provin dintre noi. Fiecare se poate lăudă că stă în bloc; a dat mâna; a făcut liceul  sau a lucrat cu vreun personaj titrat. Şi aici ajungem la punctul central al problemei. Dacă oamenii politici care ne administrează vieţile sunt imperfecţi aceasta se întâmplă deoarece noi suntem imperfecţi. Fizionomia imperfecţiunii noastre are drept rezultat stângăciile actorilor de pe scenă.

   Aleg să originez mizeria vieţii noastre politice în transformările palpabile la nivelul societăţii. Şi acesta pentru că nu mai sunt tabele de valori clare întrupate în modele. De la o vreme am devenit tot mai obsedat de ideea de masculinitate. Ce înseamnă a fi bărbat adevărat?? Este întrebarea care mă macină tot mai pronunţat. Grila mea de înţelegere parcă a ajuns setată încât să nu mai vadă decât leneveli şi abdicări pe care le atribui lipsei de masculinitate. Am în gânduri o nebuloasă- un halou vag, măreţ şi pe alocuri contradictoriu legat de ce înseamnă a fi bărbat. Este un halou în interiorul căruia se disting atribute precum curajul, loialitatea, tăria de caracter care, în viaţa reală ar trebui să constituie cimentul întregului fundament civic. Mă las legănat de mitul unui cetătean-soldat, a unui gentleman multilateral care, indiferent că se află la muncă, la piaţă, la rostra parlamentară, in tranşee sau in pat şi care îşi trăieşte cele mai pliate pe trunchiul unei tării de caracter care îi permite să joace vertical. Asemeni unei lame de spadasin care, indiferent de flexiunile sale atinge pâna la urmă ţinta. Pe de altă parte oţelul nu poate să se muleze tensiunilor externe decât până la o limită când, prin natura sa se frânge. Să nu uităm că, în procesul fabricării oţelul provine din fonta casantă  rafinată pentru a căpăta anumite proprietăţi mecanice. To astfel, în anatomia moralei compromisurile nu trebuie să fie decât mijloacele prin care se atinge un scop mai înalt.

   După 1990 nu pot decât să constat că avem o diviziune a muncii care pare să coincidă cu perversa diviziune a puterilor dintr-o republică mimată. Nu mai găsim bărbaţi adevăraţi. Fie avem o seamă de uşuratici, de pâmpălăi efeminaţi care vorbesc efeminat şi  alături de ei o gaşcă de golani care cvasimonopolizează atenţia, admiraţia şi, pe cale de consecinţă funcţiile de răspundere. Până la urmă, Revoluţia din 1989, ca refularea unei toalete nu a adus la suprafaţă decât mizeriile, zaţul condiţiei umane. Florile călcate în picioare în acel Decembrie de cizmele soldaţilor şi demonstranţilor au fost înlocuite de buruieni. Am ajuns să-i admir/ să-i admirăm ca modele pe oameni precum Ion Iliescu şi Traian Băsescu în ramele fiinţei cărora încercăm să vedem trăsăturile marilor caractere care umplu muzee prăfuite. Inconştienţi macchiavelieni încercăm să pipăi în vointa lor de putere acel patriotism care mai răzbate din umbrele trecutului.

   Parcă am fi devenit cu toţii vânzători la McDonald’s ori lucrători la Connex; băieţei cu delicate care iau interviuri pe stradă în timp ce femeile, ecolegele şi prietenele noastre- tot mai masculine, echipate cu bocanci, raniţă, injurând, scupând ne ignoră pentru a flirta cu fiecare derbedeu de la colţ, cu fiecare rocker tuberculos care pare să fie un Tristan modern. În timp ce noi stăm contemplative şi nu facem nimic, absolut nimic. Cu asemenea fundaluri nu este de mirare că nu suntem capabili să populăm funcţiile de răspundere. Nu este de mirare că singura formă de a ne exersa muşchii este aplecarea în faţa cerinţelor. Şi în final nu este de mirare că, neputând să ne impunem în proximitatea noastră de societate, nici în societatea mapamondului,  ca oameni de stat, nu putem tăia României un destin printre destinele lumii.