În arhitectura existenţei vestiarul este acea parte care face tranziţia între diferitele împărţiri pe care societatea le impune între prestigiu, avere, clasă merit sau diviziunea muncii. Este într-un fel locul judecăţii unde suntem despuiaţi de armura manierelor şi impresia eleganţei pe care hainele ne-o creează. Acolo îţi poţi da seama de biografia fiecăruia: voinţa cu care şi-a supus trupul mortificărilor; necesităţile cu care a fost nevoit să lupte; neajunsurile pentru care a căutat alinare şi nu în ultimul rând alegerile şi renunţările care l-au adus acolo unde este. Dar o minima moralia ne cere să ascundem publicului părţile cele mai intime şi mai respingătoare ale finite noastre ca formă de respect faţă de noi şi faţă de ceilalţi. Se pare însă că tehnologizarea şi publicitatea inerente unei societăţi de consum au înlocuit aceste principii modeste de conduită. Prin toţi porii media vedem o lume în care privatul a devenit publicul, iar obscenitatea supurează ca dintr-o rană prost îngrijită. Vezi, auzi, miroşi şi aproape că ajungi să guşti dintr-un carnaval dezgustător în care toate categoriile profesionale: artişti, scriitori, sportive şi oameni politici înscrişi în registrul inferior al condiţiei umane se întrec în reprezentaţii de un gust tot mai scârbos. Golani cu ochii apropiaţi şi feţe tâmpe; boarfe tocmai ieşite de pe băncile liceului (să zicem!) şi care îşi arată desuurile; tot soiul de minorităţi sexuale, mentale şi etnice nu fac decât să întregească acest spectacol grotesc. Lumea a ajuns să fie atrasă fără putinţă de opunere (inclusiv autorul rândurilor de faţă) de femei care nasc în direct; mizerii cotidiene pe care le încearcă familii dezorganizate; bătrâni fără dinţi în gură, parveniţi care se răsfaţă lângă privirile unor prezentatori rataţi care cine ştie ce promiscuităţi or fi făcut să se aciueze pe la vreun post. Spun toate acestea enervat, mai degrabă decât amuzat de o nouă exhibiţie a familiei Columbeanu în care cei doi însurăţei au bunăvoinţa să ne îmărtăşească viaţa lor sexuală. Şi când exprimi vreo opoziţie ţi se aruncă în faţă tema suveranităţii pieţei. “Dacă publicul o cere!!”. Circula o glumă în fostul lagăr comunist cum că deşi toate alegerile dau majorităţi de 99% nu te întâlneşti decât cu cei 1% nemulţumiţi. În cazul de faţă care public o cere ca radioul şi televiziunile să dea numai pornografie? Dacă ar fi să faci un profil al publicului după specificul emisiunilor ar rezulta că societatea nu este compusă decât din schizofrenici, demenţi, înapoiaţi şi obsedaţi sexual, semi-analfabeţi şamd. După ce ni s-a tot spus că statul a fost hipertrofiat şi că n-avem economie de piaţă funcţională se pare că aici este singurul loc în care piaţa dictează toate regulile fără nici o oprelişte.

Toate acestea nu ar fi decât un patetism de slabă calitate dacă în acest carusel nu ar reprezenta sinteza întregii societăţi. Dacă politica şi macroeconomia sunt motorul unei comunităţi spaţiul public cu tot ceea ce înseamnă (sistemul de educaţie, radio, televiziunea) are funcţia carburatorului, a unui carburator care macerează numai benzină de proastă calitate. Industria noastră care nu mai produce nimic fără ajutor străin ar trebi să se sforteze, aşa cu limbă de moarte şi să mai croiească o ultimă sfoară-un ştreang pentru Ralu Filip care apare nesimţit, de fiecare dată cu încă o pereche de fălci în plus.

Încă mai rău decât atât este că înşişi cei care au pretenţia că ne conduc ajung să se complacă în tărboacă, în emisiuni care sunt ceva între înmulţirea pâinilor şi vindecarea leproşilor : pâine, pomană şi şocuri. Cum să ne aşteptăm ca înainte mergătorii săi fie nişte hiperoameni când ei nu sunt decât secreţii ale moravurilor noastre. Când lipsa lor de imaginaţie îi aduce numai aici, ca singură formă de a-şi mai obţine puţină reclamă.

Nu vreau aici să joc rolul unui Cromwell sau Savanarola. Departe de mine toate acestea.

Îmi dau seama că spectrul muncii are nevoie de toate profesiile. Că fiecare sarcină îndeplineşte o nevoie umană. Avem nevoie de tâmplari, prostituate, actori, savanţi, diplomaţi deopotrivă. Rolul politicului este acela de a satisface toate nevoile omenescului la nivelul colectivităţii şi a oferi fiecăruia cadrul pentru a-şi realiza un scop fără a perturba corpul social. Este o treabă grea dar politicienii noştri nu vor să-şi mai bată capul şi preferă să lase totul să decurgă în speranţa că lucrurile doar-doar se vor aranja. Să ne mai acuze cineva că respingem libera concurenţă.

Mediei îi revine sarcina să fie vestiarul-bestiarul proiecţiilor noastre. Ce pretenţie să mai avem la cei de mâine când ei nu vor fi decât adolescenţii răzgâiaţi de azi care se uită pe ecran şi care nu vor dori decât maşini scumpe şi telefoane cu leduri multe, luate cu banii daţi de nişte părinţi plictisiţi şi obosiţi de viaţă.

La începutul anilor ’90 puteam vedea o reclamă cu Boris Elţân cum trăgea apa la toaletă peste toţi comunişti. La noi în schimb Revoluţia nu a fost decât un WC care s-a înfundat şi a aruncat afară tot conţinutul. Toate josniciile au devenit expresii ale libertăţii; ale progresismului; ale occidentalizării. Vrem să fim o Olandă plină de viciile, dar fără eficienţa acesteia.

E foarte greu să nu te cuprindă nişte crampe dureroase odată şi odată. E foarte greu să nu fi tentat de soluţii radicale. E foarte greu să nu rânjeşti ca un nebun gândind la vremurile când în ţara aceasta se trăgea în ţeapă. Este iarăşi dificil să nu visezi la lagăre de muncă şi sterilizări pentru toate specimenele sub-umane.Să-i pui pe toţi intelectualii parveniti alături de delapidatori şi infractorii de drept comun să spargă la pietre de moară. Să transformăm totul în sensul unei ergonomii morale în care fiecare obiect contondent să devină o suliţă; fiecare colţ de stradă o piatră de hotar; fiecare groapă din asfalt o temniţă. Vocea poporului??! De care popor este vorba? De partea cea mai ingrată a condiţiei umane.Vocea poporului??! Mai degrabă nişte regurgitări date de o profundă indigestie. Poate că totuşi în România nu se poate face treabă decât cu mitraliera. Răpăitul gloanţelor ar trebui să înlocuiască aşa zisa voce a poporului cu un nesfârşit rechizitoriu….

La televizor toate statisticile din manualele de sociologie se desfac pentru a da la iveală un şir lung de tragedii. Una câte una. Puţin câte puţin. Tot mai mult.

Sau poate că totul nu este decât o ficţiune, doar o poveste pusă pe o peliculă fără adâncime.