EDITORIAL alteritatea mioritică sau ce poate face un român în Străinezia

publicat de parvu.septimius | March 15th, 2007

scris de Septimius Pârvu | parvu.septimius@urbanfactor.org

Vă salut cu respect de pe tărâmuri italiene sau cu alte cuvinte „Salve”. Din motive specific studenţeşti m-am retras o perioadă de la cârma revistei, însă cu forţe noi, sunt gata să dau tonul unui nou număr.

În primul rând aş dori să ne felicit pentru că am ajuns la incredibilul record de a fi pus în picioare şapte numere. Mulţumesc, mulţumesc! Pe această cale doresc să le mulţumesc tuturor celor care ne-au susţinut şi care au crezut că prin articolele lor sau prin simplul sprijin pot schimba ceva. Ei bine, au reuşit! Dar cel mai mult şi mai mult aş dori să le mulţumesc celor care nu au crezut în noi şi care ne-au hulit, întrucât ei sunt cei care ne-au dat adevărata putere de a continua.

La o privire de ansamblu, cred că este evident că am evoluat, ne-am perfecţionat şi vom continua să progresăm. Sau cum ar zice tovarăşu’ Nicu, cel mai puţin viu, vom continua să construim prosperitatea şi să punem bazele, cu ajutorul oamenilor muncii, unui viitor cât mai strălucitor pentru publicaţia noastră.

Chiar dacă unor le place Tucă, deşi după umila mea părere nu se ridică mai presus de nivelul unui aspirant de clasa a X-a când poveşteşte cu patos peisajul monoton de pe cealaltă parte a ferestrei biroului din clădirea celui mai citit ziar din România, TCP, Tribunul aka Alcibiade sau mai ştiu eu cine, sper că am reuşit să ajungem măcar la piciorul broaştei şi chiar dacă nu ne bucurăm de celebritatea şi succesul lor, să-i umbrim măcar prin calitatea articolelor.

Ziare sunt multe, fie bune fie rele, singura constantă din această ecuaţie este scăderea îngrijorantă a calităţii publicaţiilor avute în vedere. Şi din această cauză, tocmai pentru a nu ajunge să scriem articole kilometrice despre cum un anume profesor de la Filozofie îşi expune zonele unde nu răsare soarele sau pentru a nu arunca cu noroi gratuit în anumite persoane, cititorii trebuie să fie cei care ne trag de ureche dacă greşim. Şi chiar dacă sună a reclamă de doi bani: noi punem preţ pe părerea voastră.

A doua parte a acestui articol aş vrea să o dedic unui lucru care la prima vedere pare incredibil. Nu credeam vreodată să ajung să zic vreo perlă ca acesta, dar sunt relativ mândru că sunt român. Şi spun acest lucru cu toată sinceritatea. De ce? Foarte simplu. Pentru a vedea că ceea ce ai sub nas este preţios trebuie să nu-l mai ai. Deşi sună desuet, am încercat-o pe propria mea piele. Trei săptămâni în Italia m-au făcut să realizez că Românica nu este ţarcul acela odios unde rezidă mai bine de 22 de milioane de bizoni. Indubitabil sunt şi conaţionali cu patru membre inferioare, dar o privire din exterior schimbă perspectiva asupra a ceea ce-ţi poate oferi România.

Exemplific. Primul lucru de care dai când intri în Italia cu trenul, în Veneţia este un lucrător feroviar care habar nu are ce înseamnă „Speak English?”. Dacă îţi încerci norocul pentru vreo jumătate de oră te poţi înţelege cu el în spaniolă sau în franceză. Primul obstacol. Al doilea: la un traseu de 1 oră trenul pleacă după 30 de minute, după ce schimbă două linii şi mai pierde pe drum încă alte 40. Cred că s-ar împuşca Mussolini singur dacă ar vedea în ce stare au ajuns căile ferate. După o perioadă în care în program nu exista o întârziere de cinci minute, este o adevărată modă astăzi să pleci din gară după cel puţin 10-15 minute.

Trecând peste acest aspect, dai peste primii români, albanezi, marocani, acea parte a populaţiei despre care vorbeam mai devreme, care se deplasează la orizontală. Circulă o anecdotă destul de potrivită pentru a descrie pe scurt această minoritate românească: De ce se ară pământul în România cu tractorul? Pentru că toţi boii sunt plecaţi în Italia. De asemenea, nici ţiganul de serviciu nu lipseşte, fiind prezent la colţul supermarketului cu celebra replică Dă-mi un leu în varianta italiană, Dă-mi un euro.

În rest, o imagine pe scurt, aceeaşi aglomeraţie pe străzi, aceeaşi lipsă de educaţie, mai puţin mizeria şi manelele, cel puţin în partea de paradis unde rezidă subsemnatul. Un aspect demn de ţinut minte, care m-a frapat. Italienii stau cam prost cu propria istorie, în sensul în care am avut ocazia să mă lovesc la un curs de câţiva care nu au putut identifica secolul în care s-a unificat Italia. Dar povestea nu se încheie aici…

Dar cel mai bine, veniţi şi voi şi vedeţi cu proprii ochi tărâmul făgăduinţei, al pizzei, care apropo, e mai bună la noi şi al Mafiei. A se citi poliţie. Ciao!