MEANDRELE EXISTENŢEI lumea ruritaniei

publicat de parvu.septimius | August 9th, 2007

scris de Silviu Petre | petre.silviu@urbanfactor.org

 

Încet-încet termenii şi limbajul filozofiei media au început să se statornicească şi în spaţiul românesc. De ceva ani buni încoace agenţiile guvernamentale sunt tot mai interesate de reputaţia României şi străinătate şi sunt dispuse să cheltuiască sume semnficiative pentru a crea şi întreţine o anumită percepţie a Occidentului asupra ţării noastre. Auzim frecvent de noţiuni precum brandul de tară sau firme de lobby care au un rol în poziţionarea României pe o hartă simbolică a lumii.

Identitatea naţională se construieşte treptat în generaţii prin interacţiunea oamenilor sub autoritatea unui guvern. Identitatea naţională este o medie a identităţilor subordinate ce o compun. În aceeaşi logică şi reputaţia unui popor devine media reputaţiilor cetăţenilor care îl compun. Aşa cum felul celorlalţi de a ne privi ne influenţează activitatea şi felul cum un popor este văzut în rândul celorlate popoare generează un anume comportament pe scena lumii.

Interesul pentru imaginea noastră în lume nu ţine de azi de ieri. Ne amintim că şi eroii lui Caragiale, acum peste un secol în actele lor de confuz revoluţionarism invocau exemplul statelor occidentale şi aveau în vedere reacţia pe care ar fi putut să le-o provoace. Interbelicul a frământat până la obsesie chestiunea identiţăţii naţionale. Domnia lui Ceauşescu a fost interesată în proectarea unei anumite imagini pe mapamond  ca mediator în zonele conflituale de pe harta Războiului rece. După 1990 guvernele postdecembriste succesive şi-au elaborate acţiunile conform anumitor cerinţe ale anumitor instituţii euro-atlantice: FMI, NATO, Consiliul Europei, OCEMN, UNESCO şamd.

            Dacă în timpurile interbelice discuţia identitară se purta în termenii apartenenţei la rasă sau ortodoxism, după 1990 opţiunea pro-apuseană a fost clară, iar discuţia privind identitatea s-a purtat prin filtrul culturii democratice. Aparţinem Europei pentru că suntem creştini şi avem un trecut comun, dar trebuie să ne străduim să aparţinem Construcţiei instituţionale comunitare prin angajamentul nostrum faţă de funcţionarea statului de drept; piaţă  de capital funcţională şi lupta împotriva criminalităţii. Aşa că lupta noastră pentru integrare s-a dus pe cele două fronturi: cultural şi instituţional. Trebuia să-i permitem Occidentului să ne (re)descopere.

            În imaginarul occidental, zona noastră de lume a părut un fel de ţinut barbar, asemănător imaginii pe care creştinii o aveau în Evul Întunecat despre sarazini sau mai târziu, în epoca colonială despre amerindieni.  Conturată de romane precum “Dracula” a lui Bram Stoker sau “Ruritania” lui Anthony Hope, Balcanii secolului XIX care se luptau pentru independenţa faţă de turci erau debuşeul ideal pentru spiritul de aventură a atât a nobililor şi afaceriştilor cu potenţial cât şi a publicului încorsetat în cotidian. Un ţinut încă virgin, cu păduri imense în care vârcolacii, ţigăncile cu fuste colorate şi vampirii străjuie câte-o poveste de dragoste între o prinţesă răpitoare şi un gentilom rătăcitor. Chiar la noi, romanele lui Sadoveanu au creionat această atmosferă de contrastat între autohtonul mioritic şi influenţele străine. Azi aceste mituri, încă persistente au devenit cheia noastă de intrare în lumea Soarelui-Apune. Totul ţinea de capacitatea noastră de instrumentalizare a acestor mituri ca mijloc de captatio-benevolentie a Vestului. Mitul lui Dracula, spre exemplu, marginal istoriei noastre a ajuns miza unui proiect de dezvoltare turistică de proporţii.

Cinematografia occidentală însăşi nu a ezitat să  speculeze acest nucleu de oportunităţi. Pe lângă producţiile devenite deja clasice precum Dracula lui Bella Lugossi sau cu Gary Oldman în ultimii ani au apărut o serie de realizări care, chiar dacă nu scapă de canon prezintă un minus de ficţiune.  Mă uitam cu ceva timp în urmă la un film care îl avea în centru pe Dracul/Vlad Tepeş interpretat de Rudolf Martin alături de actori români precum Dan Bordeianu şi Eugen Cristea sau la cea mai recentă coproductiei a Kateiie von Garnier: Blood and Chocolate (2007) care îi are in distribuţie pe Olivier Martinez, Maria Dinulescu, Mihai Dinvale, Lia Bugnar şi Mihai Călin. În primul film Vlad Tepeş este clar delimitată de mitul ultracunoscut al lui Dracula şi apare ca un domn renacesntist, un Cromwell însetat de dreptate în interior şi de independenţă în exterior care tronează peste un ţinut  greu de localizat: Boemia, Germania medievală, Ungaria sau Polonia. În al doilea film avem un Bucureşti cu iz praghez sau budapestan pigmentat cu elemente de muzică orientală. Dacă primul face dreptate adevărului istoric într-o anumită măsură, cel de-al doilea te lasă cu un gust întrucâtva amar nu pentru că ar fi o creaţie de proastă calitate ci pentru că o coproductie semnifică un parteneriat, chiar şi inegal. Dar aici actori români titraţi nu au decât rolul unor figuranţi, de obiecte ale acţiunii şi nu de agenţi ai acesteia.

Cu toate acestea ar trebui să privim lucrurile pragmatic. În loc să trecem de la o extremă la altă şi să ne lamentăm, fie că nu suntem o mare putere sau că România este cea mai mizerabilă tară de pe pământ ar trebui să ne concentrăm asupra a ceea ce suntem: o forţa medie la scara continentului european. Prin resursele minerale, energia intelectuală şi geopolitică putem juca un rol de iluştri secunzi. Iar imaginea noastră, trimisă lumii prin diferite canale, chiar cu ajutorul mitului sau simbolului este un vehicul către un rol important in conernul celorlalte puteri.

Avem sufieicentă forţă să ne prezentăm specificul nostru ca fiind diferit de toţi ceilalţi. Ca o culoare în sine şi nu ca o nuanţă a unui cromatism mai întins. Îmi este greu să cred. Cel puţin deocamdată.

Hermann Keyserling, în a sa “Analiză spectrală a Europei” publicată în 1993 la Institutul European din Iaşi propunea cu câteva decenii în urma ca România să dezvolte spiritual bizantin întrânsa. Cred că este mai bine şi mai realist să fim percepuţi ca central-europeni, locuitori ai unui spaţiu cu geometrie variabilă numit Mittel Europa decât ca o ţară bizantină. Este mai bine ca să vezi în vreun dicţionar ca Bucureştiul să apară alături de Praga ori Budapesta decât ca centrul vreunei tări ex-sovietice sau ca ţară balcanică şi să fim asociaţi cu haosul spaţiului fost iugoslav. Într-un fel, poziţionarea noastră este mai bine slujită de romanele fictive ale unui Bram Stoker sau Anthony Hope (şi ca ficţiuni pot deci fi demitizate) decât de proza jurnalistică de o deosebit de proastă calitate a unui Morton D. Kaplan cu ale sale “Fantome ale Balcanilor”, care, în lumina destrămării Iugoslaviei creionează un peisaj în care oamenii îşi ucid semenii în mod ritualic şi îi digeră ulterior. Că a scris-o din capul lui e una; dar preşedintele Bill Clinton a citi când a bombardat Iugoslavia în ’99. Deci vedem că proiectia identitătii nostre în exterior nu este deloc gratuită, ci are consecinţe deosebit de concrete. Aşa că este mai bine să fim percepuţi de nişte oameni cu o gândire geo-istorică grabită mai aproape de Rin decât de Volga.

            La urma urmei Europa Centrală este cureaua de transmisie a Occidentului către Orient şi viceversa. Şi acesta concordă cu imaginea pe care chiar noi înşine ne-am format-o despre sine.