MEANDRELE EXISTENŢEI Westphalia forever. Drumul intermitent al imperiilor

publicat de parvu.septimius | March 15th, 2007

scris de Silviu Petre | petre.silviu@urbanfactor.org

Am fost obişnuiţi cu ideea că raportul dintre politică, putere si teritoriu nu poate avea loc fără medierea factorului juridic. O întreagă literatură de specialitate difuzată prin imense cantităţi de articole ne-au încetăţenit ideea, specialişti şi amatori deopotrivă că lumea în care trăim este o comunitate de state ale căror drepturi reproduc la o scară mărită normele şi comportamentele noastre ca indivizi în societate.

De peste cincizeci de ani, iniţial mai slab pentru a deveni tot mai pronunţat se vorbeşte despre declinul sistemului de state westphalian. Războaiele preventive şi preemptive care însoţesc naşterea şi extinderea statului israelian precum şi noua strategie americană de după 11 septembrie a consolidat conştiinţa declinului său în sânul comunităţii academice.

Problema care se pune este următoare: a existat vreodată cu adevărat un sistem de state westphalian care să funcţioneze pentru ca astăzi să-i putem proclama dispariţia?! Orizontul nostru politic a fost educat în sensul considerării statului ca proprietate privată a unei comunităţi omeneşti iar tratatul de pace de la Westphalia, compus din acordurile de la Münster şi Osnabruck drept momentul sacralizării acestei proprietăţi colective.

O sumară privire asupra istoriei modernităţii ne arată că marile cuceriri articulate în jurul vreunui comandant ilustru au avut loc tocmai după 1648. Cromwell, Turenne, Carol XII şi Petru, Frederc II şi John Churchill, Napoleon şi generalii germani din secolul XX sunt exemple mai mult decât grăitoare.

În mod paradoxal dezvoltarea reflecţiei juridice a mers direct proporţional cu creşterea complexităţii şi intensităţii conflictelor armate. Faptul că Gustav Adolf îl cunoştea pe Grotius pe dinafară nu a oprit drumul hegemoniei suedeze de la Lützen la Poltava.

Nici măcar nu se poate spune că politicul s-a emancipat complet de teologie prin laicizare. Doctrina Cromwell (dacă putem spune aşa) în scurta ei durată, a reprezentat o încercare de dominaţie maritimă asupra unei geopolitici continentale prin spriinirea revendicărilor protestante intra-statale, eventual prin intervenţii punctiforme. Deci tocmai invers a ceea ce pare Westphalia să fi statuat.

Şi atunci ce a realizat pacea westphaliană? Răspunsul nu poate fi schiţat decât modificând interogaţia: Cum ar trebui să înţelegem pacea westphaliană?

În mod cert momentul 1648 nu a adus pacea eternă. Nici nu ar fi putut întrucât nu existau mijloacele pentru prezervarea acesteia nici măcar cât există actualmente.

În cadrul comportamentelor colective s-a realizat trecerea la o altă stare de agregare: de la voinţa de putere pură la conştietizarea necesităţii unui cadru normativ. S-a confirmat aceaşi sentinţă pe care Napoleon o va exprima ulterior: puterea spiritului învinge puterea sabiei. Orice comportament violent, din acel moment avea nevoie de efortul elaborării unei justificări morale (indiferent că este vorba de religie, bogăţie, asigurarea siguranţei, impunerea civilizaţiei sau considerente de natură rasială). În acest aspect apare numai din unghiul idealismul filosofic. Judecând din punctul de atenţie al sociologiei sentinţa Războiului de treizeci de ani a fost consolidarea unor mari conglomerate instituţionale care pacifică acea puzderie de mici feude care întreţineau un conflict cvasi-permanent, în sensul unei stări naturale. Toţi micii nobili şi duci devin funcţionari ai coroanei iar modestele lor istorioare de vitejie devin fapte sociologice. Perspectiva realpolitikului, căţărată pe cea socio-istorică a arătat că naşterea unor actori relativ durabili şi coerenţi înmănunchiază conduita lor într-un complex de securitate care-i obligă, ca şi pe mushetarii lui Dumas se se influenţeze mutual: toţi pentru unul şi unul pentru întreg concertul. Diferenţa că aici nu este vorba de o prietenie de grup ci de o relaţie stilizată între diferitele ostilităţi.

Pacea westphaliană nu a aranjat totul în sensul unei armonii durabile ci a diminuat instabilitatea latentă ca o compresă caldă peste un reumatism cronic. Toate diferendele acumulate până în acel moment de concertul european s-au conservat până la următoare provocare de proporţii. Tratatele de pace de la Amsterdam (1763); Viena (1815); Versailles (1919-‘22) sau Paris-San Francisco (1945-1946) au reprezentat noi delimitări geostrategice la anumite intervale în care presiunea s-a acumulat şi pistoanele istoriei au răbufnit din nou. Toate aceste localităţi sunt reiterări aproximative ale armistiţiului westphalian-dacă privim la durata seculară.

Echilibrul de fiecare dată a fost treptat dar sigur nimicit de câte un factor transcomunitar, care circulă de la o societate naţională la altă, factor căruia i se dă o rezolvare politică la nivelul inter-statal. Astfel în secolul XVIII avem răspândirea manufacturilor care se interferează cu migraţiile şi schimbarea mentalităţilor pentru ca tot fenomenul să se traducă în lupta pentru întâietate între Franţa şi Marea Britanie care se ciocnesc pe toate continentele.Războaiele revoluţionar-imperiale au fost cauzate de apariţia unei noi viziuni asupra lumi care ameninţa să schimbe societatea euro-mondială din temeliii, sub toate aspectele, ca o undă tectonică. Viena(1815) şi acordurile diplomatice-satelit (Leibach, Troppau etc:1819-1822) şi constituirea Sfintei Alianţe sunt încercări de a asigura cadrul menţinerii status-quo-ului prerevoluţionar. Ultimele două conflagraţii planetare sunt cauzate de apariţia unor noi religii seculare ca rezultat al frământărilor modernizării (naţionalismul şovin; fascismul, comunismul).

Acordul de la Malta din 1989 a consfinţit sfârşitul unei parităţi instaurate la Yalta cu peste patru decenii în urmă. Dispariţia bipolarităţii a dezghetat vechile conflicte ce moţăiau în hipotermie. Iritate ele vor cere găsirea unei noi păci, iar pacea, aşa cum arată cele enumerate mai sus se obţine pe ruinele unui nou carnagiu. Cele ce au urmat după 1990, jalonate de diferite acorduri şi angrenaje diplomatice (Oslo I şi II; Rambouillet-1999) reprezintă expresia unei noi perioade de instabilitate în care atacurile preemptive şi preventive par să ajungă lege, drapând vechile aroganţe imperialiste în schimonoseli diplomatice care profită de rămânerea în urmă a ştiinţei juridicului.

Sunt actualele conflicte care ard în jurul mapamondului doar nişte scântei care-şi vor conserva intensitatea sau preludiul uneui nou război hiperbolic?! Chiar dorind să eviţi o atitudine pesimistă experienţa trecutului poate redeveni prezentul nostru în următoarele două generaţii. Agonul continuă să rămână sensul pe care civilizaţia şi-l dă în lipsa altui sens, chiar dacă azi nu mai vorbim de cruciade, ci doar de intervenţii multilaterale şi de mişcări antisistemice.

Wesphalia nu a murit, deoarece ea nu reprezintă decât un ideal, niciodată întrupat cu adevărat dar de fiecare dată parcă mai greu de urmărit.