Aşa cum spiritul trebuie să modeleze materia pentru a fi palpabil tot aşa şi ideile au nevoie de anumite conjuncture pentru a deveni istorie. Recenta condamnare a comunismului ne-a reamintit, încă odată, dacă mai era nevoie că trăim în vremuri importante care, chiar dacă nu sunt înţelese pe deplin acum vor avea consecinţe în viitor. Ostilitatea cu care discursul prezidenţial a fost întâmpinat în Parlament, ca şi polemicile pe care raportul comisiei Tismăneanu le-a trezit, arată că oamenii nu sunt neinteresaţi şi că, indiferent de care parte a deznodământului s-au aflat (acuzaţi sau acuzatori/ spectatori sau actori) conştientizează importanţa evenimentului.

Iniţial am aplaudat actul de condamnare oficială. Chiar dacă s-a realizat atât de târziu şi nu la mijlocul anilor ’90, pe vremea Convenţiei, chiar dacă Traian Băsescu nu are cu siguranţă statura morală şi i s-ar fi cuvenit altuia mai bun; chiar dacă comisia ar fi trebuit să aibă probabil altă compoziţie; chiar dacă subiectul în sine are părţi nebuloase şi neclare; chiar dacă s-ar putea opina că actul damnării este impus sub presiunea grupurilor din exterior (SUA, U.E.) şamd. Dezbaterea, marcată de acuze reciproce, a condus la realizarea unui climat de transparenţă al informaţiilor. Cei implicaţi s-au desconspirat reciproc, mânia fiind un ser al adevărului foarte bun, chiar dacă unul riscant.

Când, ca student văd o întreagă literatură străină în bibliografii, deoarece una autohtonă a lipsit ca urmare a cătuşelor impuse spiritului; când văd geometria sumbră şi simplistă a blocurilor bucureştene, când constat mentalităţile multora dintre români (între care mă includ) ori corupţia atâtor funcţionari, condamnarea mi se pare perfect valabilă şi justificabilă.

Dar ulterior condamnarea nu mi se mai părut cea mai bună soluţie. S-a spus atât în raport, cât şi în discursul prezidenţial că regimul comunist a fost, de la un capăt la altul unul criminal şi ilegitim. Că a fost criminal în multe cazuri nu cred că mai trebuie dezbătut. Dar ce ar trebui să înţelegem prin ilegitim?? Că nu a fost sanctificat prin alegeri sau dezbateri libere? În 1990, poporul român a votat regimul lui Ion Iliescu în condiţiile unei participări masive şi libere. Cum poate să spună cineva că regimul comunist a fost unul ilegitim când încă mai tânjim după el, când urmele sale se mai văd, când tocmai instituţional a dispărut, el de fapt a triumfat?! Regele murise, dar a continuat să trăiască.

Şi în fond ce s-a condamnat? Acţiunile lui Ceauşescu şi Gheorghiu-Dej; încarnarea românească a unui sistem impus de brutalitatea învingătorului; o viziunea asupra lumii pe care marxismul o consacrase; socialismul ca mod de actiune politică şi de concepere a gregarităţii umane. Lumina atinge toată planetă secvenţial. Înainte de a ajunge la Răsărit pentru a ne orbi şi carbonize aceasta vizitase inainte Apusul. Marx nu s-a născut în Rusia, ci în Occident. Creaţia sa, a fost însuşită de un Răsărit sărăcit de spirit civic în forma comisarului bolşevic. (Vladimir Tismăneanu- Irepetabilul trecut). Însuşit atât prin fenomenul natural al circulaţiei ideilor, favorizată de anumite similitudini concrete, cât şi prin forţă şi complicitatea celor care au, având puterea au posedat şi dreptul. Este atunci condamnarea comunismului şi o condamnare a Yaltei şi a celorlate conferinţe, la fel de importante, chiar dacă simbolic periferice? A condamnat raportul comisie prezidenţiale şi realpolitikul marilor puteri şi ambiţiile lor hegemonice? A condamnat disponibilitatea noastră, a românilor de a ne încrede în clamările mincinoase ale acestora? A condamnat şi tendinţa noastră de a ne lupta steril între noi şi a-i desemna ca arbitri pe alţii? A condamnat înclinaţia noastră de a ne conforma presiunilor venite din exterior total ori de câte ori străinii doresc câte ceva? Pe de altă parte să nu uităm că Nicolae Ceauşescu, acest ţăran semi-analfabet a avut curajul de a se opune declarativ invaziei Ceholsovaciei din 1968. Profesorii universitari care au condus România post-comunistă nu au făcut decât să se întreacă într-o cursă a servilismului faţă de ingerinţele occidentale în speranţa că doar-doar vom fi băgaţi în seamă.

În altă ordine de idei- negarea unui lucru înseamnă şi afirmarea contrastului său? Faptul că am condamnat comunismul înseamnă şi îmbrăţişarea a tot ceea ce înseamnă economia de piaţă? Înseamnă importarea tuturor aspectelor negative pe care Apusul şi Lumea liberă le oferă? Pe plan intern înseamnă condamnarea comunismului şi lăudarea perioadei interbelice cu toate aspectele sale. Îi vom beatifica pe toţi infractorii şi pe toate nulităţile care au avut de a face cu represiunea comunistă şi care, la revoluţie au intrat sub incidenţa reflectorului?

După cum se vede este deosebit de greu să separăm grâul de neghină, şi pe noi de noi înşine. A stabili de unde până unde s-a întins un regim care, deşi impus dinafară este impregnat cu păcatele noastre. Acum îl condamnăm de pe băncile unui moralism creat tocmai de cei care ne-au jucat la ruleta istoriei. Pe marea atâtor îndoieli unde vom arunca oare ancora pentru a stabili reperele drumului pe care vom continua?

Şi totuşi, cu toate scăderile celor care au condamnat un regim ce a avut pretenţia de a oferi un proiect de modernitate alternativă condamnarea sa pare salutară. La urma urmei s-a făcut în văzul lumii, la rostra Parlamentului şi nu într-o cameră îndepărtată pe un şervet de hârtie. Şi totuşi..

22 decembrie 2006