Mulţi s-au amuzat când Cârcotaşii au parodiat discursul liderului PRM care îşi termina un discurs cu vorbele: “Ridică-te Gheorghe! Ridică-te Ioane!”. Puţini sunt aceia care ştiu ca aceste versuri apar într-o poezie scrisă de cunoscutul poet Radu Gyr la sfârşitul anilor ‘50, prin 1956-1957, poezie considerată la vremea data drept subversivă şi deci răsplătită de autorităţile comuniste cu pedeapsa capitală, ulterior comutată în închisoare. Este cam singurul caz din literatura noastră în care un autor este pedepsit astfel pentru o creaţie.

În poemul mai sus menţionat, Radu Gyr facea un îndemn românului mediu la luptă. O luptă pentru a-şi apăra nu numai aspectele cotidiene ale vieţii: “şanturi”, “patule” ci şi libertatea sa, cerul si credinţa sprijinită într-o “claie de zări şi o căciula de stele”. Îndemnul porneşte parcă din conştiinţa că cele două dimensiuni ale vieţii: sacrul şi profanul; cotidianul si excepţionalul; pământescul şi hieraticul se presupun şi se întrepătrund reciproc în dependenţă.

La cincizeci de ani de la aceste versuri putem socoti integrarea lor într-un discurs de estetică pură- demagogie, populism. În condiţiile actuale cred ca îndemnul nu mai are doar un sens combativ, ci, pentru privitorul de la îngânarea dintre secole semnifică un îndemn de întoarcere la simplitate, la esenţă, sintetizată aici de cele două prenume (si pronume) arhicunoscute: Ion si Gheorghe. Mai putem fi Ion şi Gheorghe? Ne mai putem permite luxul acesta? – devine întrebarea timpului nostru. Odată, ele trimiteau la miezul sufletului românesc, la acel homo mioriticus care, pe atunci, într-o lume încă profund rurală se confunda cu homo rusticus, cu ţăranul de pe brazdă. O categorie istorico- politica-naţiunea se confunda cu una socio/economica- de factură agrară şi cu una filozofică. Pentru ca românul se confunda cu ţăranul la mijirea modernităţii turbulente. Se confundau, întrucât România era majoritar agrară, pentru ca burghezia născândă provenea din rândul ţărănimii sau interesele ei se legau de cele ale clasei rurale; pentru ca problema industrializarii şi modernizării ţăarii nu putea face abstracţie de necesitatea rezolvării problemelor agrare; pentru că intelectualitatea trebuia să păstorească (alt termen arhaic) şi să semene cunoaşterea peste un popor încă neieşit din bezna. Īnsăşi etimologia celor două nume atât de legate de condiţia românului în lume, prin semnificaţiile lor completează cele două aspecte ale vieţii menţionate: pământescul/cotidianul/materialul şi etericul/hieraticul şi sacrul. Gheorghe provine din grecescul care semnifica cultivator, în timp ce Ion provine din alt termen grecesc şi înseamna , nume pe care îl poarta si Antemergatorul Fiului Omului şi pe care îl foloseau abreviat voievozii români: “Io Mircea”; “Io Stefan”; “Io Mihai” expresie a caracterului divin al monarhului, dar şi legatura organică dintre Domn si ţăran, dintre mic si mare, dintre individ şi mulţime, dintre istorie si sociologie. Aceasta întrucât istoria este o ştiinţă aristocratică ce nu dă bilet de intrare decât anumitor fapte şi personalităţi, în timp ce sociologia este ştiinţa oamenilor mărunţi, a celor care populează anonimatul. În sensul acesta am vorbit de Ion şi Gheorghe ca pronume, nu numai ca prenume. Deşi, gramatical, numele sunt substantive, într-o perspectiva filozofică Ion si Gheoghe sunt doar pronume, adică învelişuri sonore care acoperă entităţi anonime, de multe ori colective, transpersonale, aproape abstracte.

Introducând toate aste considerente în problema noastră am putea spune ca Radu Gyr, ca şi Caragiale, dar pe altă potecă, ne trimite, într-un mod frumos la origine. Într-o lume în care esti îndemnat să ieşi din rând, să devii “cineva” am ajuns sa fim conduşi de nişte “oarecare”. Cu paşi grăbiţi spre actualitate, spre modernism şi urbanism, i-am lăsat pe adevăraţii Ion şi Gheorghe în spate. În schimb ne sunt furnizaţi acei Ion şi Gheorghe ce corespund definitiei peiorative, jignitoare a termenului de “ţăran”: individul grosolan, necioplit, nesimţit şi de atâtea ori parvenit. Da.. Avem prea mulţi Ion şi Gheorghe.

Complicaţi, pierduţi între atâtea tendinte, risipiţi pe toate meridianele trebuie să ne găsim un nou factor comun daca dorim să mai continuam ca popor. Spre ce să ne întoarcem, spre ce să ne îndreptăm?! (Întrebarea se îngemănează cu mirarea). Nu mai lucrăm pământul, dar nici nu suntem capabili să intrăm în lumea fluxulului de capital decât in zona cenuşie a pietei muncii. Valorile părinţilor s-au scurs odată cu schimbarea la faţă a României. În ciuda tuturor lamentărilor noastre, România s-a schimbat şi printre atâtea straturi nu mai găsim miezul care să rodească încă o dată la soare. Nu ne mai găsim esenţa. Îndemnul lui Radu Gyr a devenit dintr-un imperativ o întrebare: unde eşti Gheorghe? unde esti Ioane?