După ’89 a existat o direcţie generală prin care s-a încercat rescrierea istoriei, cu intenţii pozitive uneori, chiar dacă rezultatele nu au fost la fel de demne de laudă. Conceptul manualelor alternative şi multitudinea de personaje insolite care ocupă spaţiul lucrărilor didactice este hilar şi de multe ori riscă să depăşească bunul simţ academic. Postarea lui Mutu în acelaşi spaţiu cu Ştefan cel Mare sau cu Antonescu nu este deloc o iniţiativă lăudabilă, însă se pare că este o viziune impusă de noile norme de interpretare a istoriei. Cu alte cuvinte, interesele anumitor părţi îşi spun cuvântul.

Dar nu trebuie să ne mai mire nimic având în vedere faptul că mai nou oricine îşi poate deschide un institut privat, poate angaja câţiva istorici de mâna a doua şi poate publica o istorie alternativă, pe care o consideră adevărată. Este oarecum ciudat, întrucât probabil va ajunge la o situaţie în care manualele alternative aprobate de stat vor deveni la rândul lor alternative şi vor trebui să concureze cu o serie de publicaţii care vor apărea din sectorul privat. Becali şi-a înfiinţat institut, Stoenescu a intrat în PNG, devenind vicepreşedinte. Ce fel de validitate intelectuală şi istorică poate să aibă un manual sau o simplă carte lejeră de istorie publicată sub aceste auspicii?

Trecând mai departe, este sinistru modul în care poporul român merge pe acelaşi plan eronat şi în loc să înveţe din greşeli, se înfige şi mai adânc în ele. Ca să fiu mai clar, mă refer strict la problema comunismului. Prezenţa acestei perioade în materialul didactic pentru ciclul liceal, întrucât despre cel primar nici nu poate fi vorba, este îngrijorător de transparentă. În general, unele dintre cele mai mari mistificări ale istoriei se leagă cu siguranţă de cea mai tulbure perioadă din existenţa României, aceasta, a comunismului. Pornind prin a sublinia lipsa informaţiilor fundamentale în manuale şi evidenţierea unor nume care nu reflectă esenţa comunismului românesc, voi încerca să trasez un plan paralel cu cel oficial, care înglobează faţada umană a unui regim criminal. A fost înfăptuit de oameni, iar evenimentele sunt urmări ale deciizilor unor invidizi care sunt cât se poate de vulnerabili şi fragili în faţa unor eventuale critici.

De fapt, consider că aceasta ar trebui să fie o metodă generală de studiu a regimurilor totalitare. Ar trebui să se pună mai mult accent pe aspectul biografic şi pe profilul celor care au creat şi promovat acest monstru democratic. Este mult mai uşor să înţelegi ceea ce s-a întâmplat şi de ce, dacă studiezi profilul psihologic al acestor indivizi. Prezentarea fragmentată a evenimentelor şi lipsa de coeziune istorică poate conduce la interpetări eronate ale circumstanţelor şi dezvoltării cazului respectiv.

Pentru a demonta câteva dintre miturile bine închegate şi vehiculate ale regimului românesc, voi face referiri la două lucrări de căpătâi în această perspectivă transversală: Stelian Tănase, „Clienţii lu’ Tanti Varvara”, o frescă cuprinzătoare a principalelor paliere autohtone şi Belu Zilber- „Actor în procesul Pătrăşcanu”- o autobiografie, care pătrunde în lumea subterană a comunismului şi care poate fi privită ca un manual de instrucţiuni pentru punerea în mişcare a mecanismelor de eliminare a inamicilor sistemului. S-ar putea spune că nu citez Vladimir Tismăneanu sau alte nume de cercetători care au dezbatut această problemă. Nu neg valoarea indiscutabilă a altor lucrări, însă nu le citez pentru că acoperă această perioadă strict din punct de vedere istoric, fără această perspectivă personală.

O problemă secundară se reflectă la nivelul ideii generale de comunism, care poate ajunge să fie pe departe nereală şi alterată. Cine a fost Gheorghiu Dej, cine a fost Ana Pauker? Dar cine au fost Cristescu-Plăpumaru, Racovski sau Remus Kofler? La aceste întrebări trebuie să răspundem înainte de a trece la judecarea din orice perspectivă a regimului.

Unul dintre miturile principale care circulă este acela că au existat mai multe grupuri care s-au luptat pentru putere. Până aici complet adevărat. Dar faptul că unele sunt mai naţionalise sau mai independente este total eronat. Toţi erau într-o măsură mai mare sau mai mică aserviţi Moscovei. Păpuşarii Kominternului şi ai clicii sovietice au fost cei care au regizat punerea în scenă sau îndepărtarea liderilor de partid. Chiar dacă Foriş sau Holostenco, agenţi puşi în tron de ruşi au fost înlăturaţi de jos, de proprii camarazi, ei reprezintă totuşi excepţii. Faptul că majoritatea mahărilor au fost executaţi sau chemaţi la Moscova doar pentru a-şi „recunoaşte greşelile” în Pravda este mai mult decât grăitor.

Un al doilea aspect este cel al obscurităţii individuale, personale a acestora. Viaţa privată este prea puţin vehiculată, limitată şi de accesul redus la arhive şi documente relevante deschise publicului. Deşi oferă o oarecare savoare conturării unei imagini de ansamblu, este un aspect pe cât se poate de serios şi care determină evoluţia evenimentelor fundamental. Problemele psihice şi medicale au determinat un parcurs meandrat al evoluţiei acestor indivizi în lupta pentru putere. Nu au fost neapărat importante aceste aspecte în determinarea acţiunilor acestor proto-comunişti, dar mai ales ale celor care şi-au exercitat puterea deplin. În mod special Ceauşescu şi Gheorghiu Dej. Aici intervine un alt mit, conform căruia Ceauşescu ar fi construit cultul personalităţii numai în urma vizitelor în Asia. Dar este parţial fals, întrucât megalomania cizmarului semi-analfabet se conturase cu mult înainte.

Pe de altă parte, dacă Ceauşescu nu ar fi fost cel care s-a postat în tronul comunist, probabil soarta României nu ar fi fost cu mult diferită. Observând lista de posibili urmaşi ai lui Dej, se vede clar că majoritatea se încadrează în profiluri sociologice extrem de diverse, dar care creează diversitate în unitate. Apostol, prostul perfect, Drăghici, bruta ingenuă sau Maurer, burghezul comod. Zilber îl vedea pe Dej ca pe o simplă filă a istoriei care se va şterge rapid. Ca şi în cazul lui Stalin, Ceauşescu, considerat a cincea roată la căruţa a fost întronat pentru a putea fi folosit drept marionetă. Însă clica, după cum a dovedit istoria, a dat greş. Jumătatea aproape androgină a sa, Elena Ceauşescu completează cu acelaşi gen de profil perfecţiunea cuplului dictatorial. Rămasă repetentă, încă din clasele primare, Leana este prototipul dictatorului flămând de putere, însetat de megalomanie şi de dorinţa de a se afla în centrul atenţiei.

Imaginea cuplului dictatoral va fi extrem de sinoasă, întrucât vor evolua şi involua după cum vor bate vânturile europene. Senzaţia că nu a vrut să acţioneze la Praga, în 1968, în realitate nefiind invitat, este dublată de erorile enorme de pe plan intern, în special ruinarea economiei. Cel mai popular dintre liderii comunişti va fi îngropat sub greutatea propriilor greşeli.

Toate aceste personalităţi au fost atrase de subteranele comunismului, fiind indivizi complotatori care se complac într-o stare de asediu continuu reciproc. Provenind fie din medii muncitoreşti, o mare parte a lor fiind lucrători sau agitatori în cadrul companiei de căi ferate, fie din medii elevate, vor aluneca spre acelaşi punct comun, caracterizat de violenţa brută, de neîncrederea firească şi de lovituri de teatru spectaculoase. Însă toate piesele se vor termina tragic. Vorba lui Zilber, care cu dreptate cugeta că România modernă este bazată pe o viziune carageliană.

Morala, fireşte, este să vedem şi să învăţăm. După cum cugeta şi George Santayana, atrăgând atenţia că cine nu învaţă din greşeli tinde să le repete. Istoria nu trebuie să se repete. Istoria germană poate ar fi mai practică şi mai directă, însă exemplul violenţei nemărginite, unice din România este cazul cel mai grăitor. Nu spun că ar trebui să se scrie în manualele şcolare de disfuncţiile sexuale ale lui Remus Kofler, întrucât nu trebuie să le transformăm în reviste de scandal, dar acest tip de material publicistic ar atrage cel mai probabil atenţia unei generaţii care este urmaşa directă a erorilor comunismului şi care ar trebui să înveţe cum să se apere de o eventuală reînviere a unor tendinţe autoritare.