Recentele discuţii despre posibila eliberare a fostului lider al minerilor, Miron Cozma, pe motive de bună purtare vine să ne reamintească pietrele de moară pe care le purtăm încă la intrarea în Europa.

Miron Cozma este poate singurul deţinut politic post-decembrist. Aceata dacă nu-i punem la socoteală pe cei care, precum Ioana Maria Vlas au fost închişi datorită implicării în fraude economice de proporţii monumentale, fapte în care şi-au mânjit mâinile mulţi oameni de seamă ai naţiunii.

Viaţa lui Miron Cozma este greu de calificat, fiind un amestec de tragic şi parodie. În filigranul fizionomiei acestui bărbat frust parcă distingi scânteia acelor bărbaţi nefericiti cărora le-a fost hărăzit să lupte pentru marile nedreptăţi, marile oprimări sociale, pentru cei mulţi umili. Poate în altă istorie i-ar fi revenit un rol de Tudor Vladimirescu, Horea sau Avram Iancu. Parodia tocmai aici vine: că el pare să fie receptaculul acelor simboluri atât de supralicitate în perioada comunistă încât astăzi nu le mai ia nimeni în serios. Marx spunea că istoria se repetă de două ori: odată ca tragedie, a doua oară ca farsă. Miron Cozma, în loc să fie stindardul celor vitregiţi s-a lăsat prins în plasa celor mari şi a ales rolul unui bătăuş de stradă. Miron Cozma a fost simptomul defecţiunii democraţiei româneşti- acela de a nuputea instituţionalize conflictul şi de a-l continua în stradă, prin acte de brutalitate demne de Revoluţia din Octombrie. Luceafărul Negru în marşul său repetat spre capitală repetă simbolic încercarea noastră a tuturor de a găşi luminiţa de la capătul tunelului şi nemulţumirea de a fi nevoiţi a ne multumi cu crespusculul oferit de luceafărul celest la îngânarea dintre noapte şi zi. Nenorocul lui Miron Cozma a fost acela de a fi simultan cu un individ care a iubit pe cei săraci incă mai mult şi mai amplu decât el: Ion Iliescu! Dacă Luceafărul Negru s-a ridicat pentru drepturile minerilor; Ion Iliescu a fost al nostru, al tuturor: sărac şi cinstit. El a rămas purtătorul acelei utopii socialiste: aceea a egalităţii în sărăcie şi foame pe care românii au gustat-o din plin în anii ’80. Ion Iliescu a înţeles ca, şi după căderea Cortinei de Fier să se menţină la putere cu metodel folosite de bolşevici de a o prelua cu 73 de ani în urmă.

Chemarea minerilor la bucureşti în 1990 este un exemplu uluitor de citire a filozofiei politice. Statul român populat de FSN şi-a dat un scop machiavelic realizabil prin mijloace hobbesine lipsite de orice urmă de legalitate şi moralitate existentă in operele celor doi gânditori. Machiavelli spunea într-un pasaj că un principe trebuie să procedeze în aşa fel încât cetăţenii să aibă mereu nevoie de el. Machiavelli mai spunea că scopul scuză mijloacele atâta timp cât scopul este binele patriei şi că cetăţeanul trebuie să-şi iubească patria mai mult decât pe propriul suflet. Ion Iliescu s-a oprit la primul pasaj pe care l-a izolat de toate celelate pentru a-l interpreta în voie.

Statul roman a devenit în 1990 un soi Leviathan pervertit care se află in starea civilă in timp ce cetăţenii săi se află în starea de natură. Un Leviathan care provoacă şi înteţine războiul colectiv pentru ca Principele să fie mereu necesar. În ciuda tiradelor societăţii civile cum că românii au condamnat comunismul la Revoluţie victoria electorală zdrobitoare a lui Ion Iliescu arată ceva oarecum diferit. Românii au acţionat în mod realist: ei au ales pe cel mai puternic, pe cel care avea administraţia, forţa şi persuasiunea. Pe cine erau să aleagă ca alternativă: pe Andrei Plesşu; pe Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu- o suită de indivizi preocupaţi de carierele proprii, cu ambiţii nemărturisite care s-ar fi cantonat într-o ceartă a universaliilor?! Ion Iliescu era omul care umplea decorul.

Am făcut acest ocol întrucât personajul Miron Cozma a fost făcut posibil de Ion Iiescu- maestrul care a eliberat un compus chimic, cu proprietăţi expozibile greu de controlat. În virtutea luptei de clasă pe care a învăţat-o la Moscova a înţeles că numai stimulând antagonismele profesionale şi entice din societatea românească poate să-şi asigure un loc în manuale. Un loc cenuşiu.

Furia dezlănţuită a minerilor a fost culeasă de adminstraţia Constatinescu şi mai ales de guvernul Radu Vasile. Emil Constantinescu susţine că mineriada din 1999 a reprezentat un puci eşuat al lui Corneliu Vadim Tudor şi a altor câţiva generali de a obţine puterea.

Iar in jocul băieţilor mari Miron Cozma a crezut că poate juca rolul insurecţionistului cu preţul oaselor concetăţenilor săi şi al distrugerii reputaţiei minerilor. Este şi ceva pozitiv in toată teaba aceasta: Miron Cozma ne-a reaminit politca aberantă a regimului communist de a marşa excesiv pe industria grea şi a supraspecializa o regiune fără alternative pentru cei din zonă. Extrapolând, soarta minerilor este soarta tuturor românilor care acum se risipesc neadaptaţi prin lume datorită unui guvernământ care a avut grijă să-i ţină în foame, sărăcie şi ignoranţă. Cu toţii suntem astăzi mai mult sau mai puţin nişte mineri care luăm cu asalt Occidentul şi aşteptăm ca el să ne asigure bunăstarea şi repararea propriilor greşeli.