Ştefan cel mai mare
Lui M.G.
Concursul “Mari Români” a constituit un for de dezbatere care a dezvelit, asemeni unei pete de turnesol harta mentalităţilor noastre. De la faptul că TVR-ul a importat un concurs la modă dinafară, la personalităţile care au apărut în public la pledoariile pe care le-au susţinut şi la votul publicului care a dat verdictul final. Şi în faţa valului de demitizare care , făcută stângaci sau răuvoit trezeşte dispreţul faţă de propriul trecut, preluarea concursului arată că viitorul nu ne permite să ne renegăm trecutul cu uşurinţă. Obişnuiţi să plângem şi să râdem la porunca granzilor lumii ne dăm seama că, la judecata secolului XXI suntem obligaţi să ţinem seama de propriile personalităţi. Este chiar culmea cea s-a întâmplat: legea imitaţiei a fost aceea care ne-a forţat să readucem la lumină un trecut pe care ruşinaţi ne tot chinuim să-l amputăm şi să-l uităm în vreo debara.
Emisiunea a arătat că valorizarea personalităţilor depinde mai degrabă de depărtarea de prezent: Ştefan cel Mare este primul din clasament şi totdată cel mai depărtat de timpurile noastre. Dar aceasta este doar o observaţie şi nu un criteriu de alegere. Clasamentul a ieşit în urma compromisului dintre mai mulţi factori aleşi destul de arbitrar (curaj; talent de conducere etc.) care au recrutat personalităţile aflate cel mai la îndemână (sau la îndeminte) dintr-o vulgata a istoriei naţionale. Este greu, ştiinţific vorbind să pui la punct un criteriu riguros atunci când vine vorbă de o disciplină căreia mulţi specialişti îi neagă statutul de ştiinţă: istoria. Deşi spunem că această se repetă fiecare epocă are propriul ei specific, unic şi identic irepetabil în veşnicie. Deşi nu are legi ca izica ori chimia istoria are totusi o seamă de principii, adică un număr de modalităţi in care probabilitatea se infăptuieşte în chimia actiunilor omeneşti şi de care este bine să se ţină seama. Aşadar criteriile dupa care evaluăm epocile ori personalităţile diferitelor epoci nu poate fi decât arbitrară şi ne măguleşte mai degrabă o nevoie estetică. Dar nu numai atât. Atitudinea faţă de istorie, faţă de trecut dă seama de modul în care ne percepem prezentul şi forma in care am dori să-l modelăm pentru a deveni viitor. Felul în care ştim să relecturăm trecutul este o măsură a angoaselor, nemulţumirilor şi aspiraţiilor actuale.”Spune-mi pe cine admiri ca să-ţi spun cine eşti!” ar suna dictonul care însoţeşte observaţia de mai sus.
Un alt considerent ar trebui să ţină seama de raportul dintre istorie şi sociologie. Dacă istoria, prin natura ei reprezintă o ştiinţă (în măsura în care o putem eticheta astfel) aristocratică, o disciplină care nu permite intrarea oricui ci unui număr rstrâns de fapte şi personalităti care trec de un anumit prag de valoare, sociologia este mult mai democratică. Ea este ştiinţa oamenilor mărunţi, a anonimităţilor în care ne pierdem zilnic în drum spre serviciu; este ştiinţa continuităţii şi nu a excepţionalului. Pentru a intra în sociologie trebuie doar să fii, să trăieşti, să respiri pentru a fi încadrat într-o statistică. Dar nimeni nu doreşte să intre în sociologie, toată lumea urmareste să rămână în amintirea istoriografiei. Titlul manualelor noastre de istorie pare să porte această angoasă, de a ne putea intra în istorie. La şcoală am învăţat “Istoria românilor” şi doar subsidiar “Istoria României”. Istoria României înseamnă dezbaterea cronologică a întrupărilor succesive ale acestui proiect colectiv numit România. Istoria românilor este cronologia destinelor individuale, multe recuperate de la graniţe anonimatului de prin anale străine, memorii ori documente prăfuite întrucât ele nu intrau nici în legendă şi nici nu lăsaseră urme materiale. Istoria românilor este o sociologie cu pretenţii de a se ridica la nivelul istoriei. Trecutul ni se prezintă ca un ocean în care mai răsare ici şi colo o înălţime. Cercetătorul trebuie să forţeze microscopul pentru a aduce faptele la vedere. De aceea imaginatia şi intuiţia îi sluesc atât de mult. Istoriografia românească, cu mult înainte de C.Wright Mills a ştiut cât de importanta este imaginaţia sociologului care caută să extragă nemurirea din derizoriu. Cea mai importantă calitate a istoricului este intuiţia, conchidea Nae Ionescu în cursul de metafizică din anii ’30.
Şi acum să ne întoarcem în sfârşit la subiect. Ştefan cel Mare, in mentalul comun este legătura dintre sociologie şi istroie, dintre ultra-comun şi măret. Stefan cel mare este purtătorul unui tip de umanitate care ne adduce pe toţi la un numitor comun. Voievodul medieval este zeu şi muritor, este tipul “sărac şi cinstit” de care avem atâta nevoie. Comparaţia dintre negura ascetismului medieval şi luxul modern; legendele in care el interacţionează cu oameni simpli; dubla sa ipostază de poporean şi aulic îl recomandă la titlul de “sărac şi cinstit”- adică simplu şi . Prin glumele noastre ni l-am adus atât de aproape ca şi pe Bulă sau nea Mitică. Ştefan cel Mare este mai mult decât istorie sau legendă, el a devenit transs-istorie, a devenit un personaj, un concept, fiecare s-o ia cum vrea, cu care investim atitudinile noastre. El este ctitorul, neînvinsul, piticul şi afemeiatul. Este în noi, printer noi, sub noi şi deasupra noastră. O singură personalitate se mai bucură de o faimă apropiată: Mihai Eminescu. Despre el am învăţat la şcoală. Poeziile sale au intrat atât de mult în refren încât ne stau agitate printre fibrele gândurilor. Durerile, pasiunile, micile trădri, vorbele cu care ii clasiifăm pe ceilalti se inspiră din versurile sale . de câteori o iubită nu se ridică la inăltimea aşteptărilor, nu vine pe lângă lac,; trem pe lângă plopii fără soţ sau avem vreun dor trăim sub a numelui său umbră.
Mihai Viteazul este un produs mai spectaculos al cinematografiei. Deşi primul unificator el, după cum s-a văzut nu deţine primate;. Este un român excepţional dar un personaj meteoric ce nu ne-a lăsat posibilitatea de a-l umaniza. Vodă-i un munte. Dar un pisc abrupt, nu o culme flancată de coame domoale care să uşureze urcuşul. De la Mihai Viteazul nu avem acel comportament care să ni-l apropie ca părinte, ca patriarh. Memoria colectivă, chiar dacă prezentul poate n-o mai ştie bine pare să nu-i fi iertat bravului valah legarea de glie a ţăranilor. Legare , care într-un fel abstract înseamnă legarea într-o categorie de legi, principii, etici. Nu ne-a mai lăsat să fim migratori printre categoriile existenţei. Cei care trăiesc acolo unde regulile sunt făcute spre a fi încălcate nu-l pot exonera, nici acum după patru secole.
Īntr- balanţă a compromisului Ştefan cel Mare este un ctitor, mai mult decât diplomat, general sau om de stat. El întemeiază o micro-lume, la toate nivelurile: social; economic, institutional; religios. Mihai Viteazul nu este legat defactorul cultural-religios decât tangenţial, datorită biografiei sale fulgerătoare. Mihai Eminescu rămâne un creator la nivelul ideilor. Fiul Sucevei pare să fie cel care se dezvoltă pe toate planurile.
Istoriografia contemporană va răspunde cu ironie acestor argumente. Alegerea lui Stefan cel mare drept este cel mai bun indicator al unei stări de înapoiere a mentalităţilor noastre care nu poate trece de un nivel şcolăresc. Concluzia care s-ar trage de aici ar fi că între intelectualitate şi marele public s-a căscat o fractură deloc neglijabilă. Īnsă critica faţă de valorile furnizate de vulgate istoriografiei noastre personale pe care unii intelectuali de rasă sau doar înfumuraţi o fac în numele demitizării arată nu atât inapoierea românilor cât neputinţa intelectualităţii de a furniza un program coerent. Dacă perioada Monarhiei, atâte celei antebelice cât şi celei interbelice trăia în epoca statului-natiune în care era specific un anumit patos discursiv astăzi, în postmodernism trecerea la alte forme de suvernanitate şi de loialitate produce o criză. Demitizatorii nu fac decât să urmeze anumite tendinte din exterior deoarece sunt la modă şi îi pot ajuta în carierele proprii. Spre exemplu: serii de mari cărturari şi oameni de stat români s-au instruit la Paris ori Berlin în trecut. Când era la modă exaltarea statului naţiune si la noi s-a exaltat până la demagogie acest element istoric. Acum, când stattul-naţiune nu mai este la modă şi noi am auns să preluăm o seamă de stereotipuri intelectuale fără a le întelege. Bun, nimicim statul-natiune, numicm nationalismul dar nu am auzit o dscutie serioasă care să clarifice aceste concepte mai întâi.
Şi apoi, last but not least încoronarea lui Ştefan cel Mare drept cel mai mare român este, poate paradoxal cel mai actual lucru pe care conştiinţa colectivă a românilor ar fi putut-o face. Din multe puncte de vedere construcţia europeană este reluare a lumiii medievale, o reîntoarcere la un cadru în care politicile corespunzătoare vechilor state sunt înlocuite de structuri multinationale care federează entităţi regionale, subnaţionale şi unde gestionarea edificiului nu mai revine Bisericii ci laicei treimi: Strasbourg; Bruxelles şi Luxemburg.
Cuvintele muribundului domn din piesa de teatru: “Moldova n-a fost a mea” au fost interpretate ca redând aspiraţiile democratice ale epocii paşoptiste. “Moldova” este insă o minoritate în cadrul românismului. Īntr-o lume globalizată oare acest vers nu devine mai pertinent ca oricând? Nu devine lumea oare o

, un mozaic de minori-tăţi, o federaţie de moldove? Noi înşine nu plecăm, nu ne risipim în lume din nou. Īn lume şi prin istorie asemeni vechilor haiduci? Din istorie şi înspre sociologie, ca cifre şi zecimale în statisticile altora. Moldova nu mai este nici a noastră, urmaşii urmaşilor săi. Fie pentru că o părăsim fie pentru că devenim noi înşine moldove individuale într-o epocă ce mu mai putem înţelege. Fracturarea identităţilor şi loialitătilor tradiţionale unde ne va duce- spre o mai largă participare a diversităţilor la alcătuirea întregului sau, dimpotrivă la o atomizare, la o schizofrenizare a lumii din care facem parte într-o puzderie de lumi cu neputinţă de înţeles şi gestionat?!