Fiecare epocă şi societate are un anumit profil moral la care toţi oamenii de bine sunt nevoiţi să adere spre a fi consideraţi oameni de bine. Sunt anumite reguli, cuvinte, atitudini care trebuie să se regăsească în toate dimensiunile comportamentului tău pentru a putea fi inclus în acea majoritate morală care contează. Ce înseamnă la noi să fii om de bine, purtător al bunului simţ? Păi, să asculţi un anume tip de muzică, să te îmbraci într-un anume fel, să citeşti anume cărţi, simpatile şi ostilităţile să-ţi fie congruente cu cele ale celor mai multi semeni ai tăi. Orice om de bine care apare la noi trebuie să fie pro-european, emancipat; trebuie să facă parte activă sau declarativă a societăţii civile; să deteste manelele etc.

Toţii oamenii de bine se arată cosmopoliţi, sunt deschişi, nu discriminează pe nimeni şi ascultă muzica bună, orice o mai fi însemnând şi asta. Dar ceea ce nu sesizează purtătorii acestor blazoane verbale este că păşesc pe o contradicţie. Manelele sunt o expresie culturală a minorităţii rrome sau ţigăneşti (voi folosi cei doi termeni alternativ, deoarece îi consider neutri, fără vreun sens elogios ori peiorativ).

Oricât ne-am crampona de anumite aspiraţii, manele reprezintă secreţia culturală a etniei rrome!! Tot aşa cum căluşarii, ciorba de burtă, mămăliga ori sarmalele sunt etichete culturale ale românilor; aşa cum vinul de Bordeaux sau cartezianismul sunt expresii ale spiritului franţuzesc. A trasa o diferenţă între manele şi etnia mai sus numită devine un non-sens. Aşa că, a spune că eşti egalitarist şi lipsit de prejudecăţi, dar nu suporţi manelele, ar ţine mai mult decât se întâmpă în realitate, de ignoranţă sau ipocrizie, dacă nu ar fi o conceptie osificată în clişee. E ca şi cum ai spune că adori spiritual britanic, dar nu îi ai la inimă pe englezi. Dacă mintea poate tăia chirurgical astfel de distincţii, în realitate ele nu îşi au rostul. Nu poţi separa lumina de căldură sau curentul electric de magnetism.

Problema s-ar mai lumina dacă am face o scurtă analiză a fenomenului manelist şi a percepţiei asupra minorităţii ţigăneşti.

Vom proceda invers enumerării.

Naţionalismul a avut iniţial două mari accepţiuni: una de sorginte franceză şi alta originată în ţara Rinului. Accepţiunea franceză asupra naţiunii pune acent pe ideea de civism- apartenenţa la naţiune ţine de legi şi obligaţii; cea germană se bazează pe apartenenţa rasială, lingvistică, religioasă şi istroică la o anumită comunitate.

În spaţiul central-est european, naţiunea a avut o dublă întemeiere şi deci a combinat cele două sensuri originare. Apartenenţa la naţiune, în Balcani, România, spaţiul polonez ne înfăţişează o imagine destul de greu de teoretizat plină de nuanţe. Caracterul naţional este o construcţie care integrează educaţia şi nivelul socio-economic celui etnic.

A fi ţigan/rrom înseamnă două lucruri: 1) a fi membrul unei etnii identificabilă printr-o serie de trăsături fizice, mai mult sau mai puţin relative; 2) a aparţine unei categorii cultural-socio-economice care este văzută de majoritari cu destulă ostilitate din varii motive. Cu alte cuvinte, a fi ţigan presupune două dimensiuni: una care ţine de hazard şi alta care depinde de alegere. Aşadar, se face deosebirea între a fi ţigan prin naştere şi a trăi într-un mod ţigănesc asupra descrierii căruia nu vom insista.

Dacă un om s-a născut într-o familie de ţtigani/rromi, dar a reuşit să achiziţioneze o educaţie de calitate şi/sau o bună poziţie socială, nu mai este considerat ţigan. Lucrul este uşurat şi de faptul că diferenţa dintre ţigani şi români este cu mult mai mică decât cea dintre albi şi negri în Statele Unite, iar gradul de asimilare este foarte ridicat. Gradul de asimilare desfăşurat pe parcursul mai multor generaţii patinează tot mai mult originea etnică şi o integrează în substanţa populaţiei majoritare.

În concluzie, dualitatea percepţiei şi a eventualelor discriminări sunt rezultanta acestui caracter bicefal al concepţiei noastre despre naţiune.

Deşi fenomenul muzical manelistic pare a fi ceva simplu, la o privire mai atentă acesta se dovedeşte un ansamblu de tonuri grupate mai mult sau mai puţin convenţional sub aceeaşi culoare. Canalul de muzică Taraf găzduieşte interpreţi care apar şi pe posturile dedicate altor genuri muzicale sau care ar putea fi grupaţi altor genuri muzicale. Avem interpreţi care sunt aparţin genului folk; popular tradiţional; muzica uşoară; lăutărească. Sunt împotriva celor care spun că există o diferenţă mare între manelele actuale şi vechea muzică lăutărească de bodegă şi pahar, a cărei nostalgii avea o semnificaţie pentru cei care părăseau zona rurală pentru a-şi găsi norocul la oraş, într-o lume aflată în plină moernizare. Manelele sunt actualmente acel strat cultural intermediar între vechea muzică tradiţională şi baladele urbane: R&B, hip-hop, dance ori rock. Şi, vrem nu vrem ele dau glas temerilor, dorinţelor şi regretelor foarte multor români, indiferent de originea lor etnică primară, de educaţie, confesiune ori culoare politică. Manelele sunt tocmai produsele unui proces de modernizare, sub foarte multe capitole defectuos surprins în desfăşurare, sub zodia acelui –nd gerunzial.

Manelele sunt Recycle Bin-ul în care societatea noastră îşi trimite deşeurile.

Referinţele din cântecele maneliştilor la bani, bijuterii şi duşmani sunt mărci ale aducerii unor mentalităţi tribale pe bulevardele moderne ale gândirii. Dar ne arată, precum un indicator chimic, şi persistenţa fondului nostru vechi şi încapsulat de capitalism şi occidentalism. Din acest punct de vedere, manelele sunt mult mai româneşti decât poate ne dorim. Muzica manelelor este prin autenticitatea afirmaţiilor împărtăşite mărturisit sau nu de atât de mulţi compatrioţi cu mult superioară melodiilor formaţiilor de adolescenţi firavi care nu oferă, în textele lor fade şi siropoase decât utopia unei tinereţi petrecute prin discoteci scumpe, răzgâindu-te la stroboscop.

A elimina manelele nu înseamnă decât a astupa caria, fără a o trata. Cosmetizăm buba şi ne închipuim că a trecut.

Manelele reprezintă vârful aisbergului care descoperă în adâncimi o modernitate putredă care de afectează pe toţi deopotrivă, români de toate facţiunile.

Ce este mai ironic este că mulţi interpreţi de manele se bucură de un succes deosebit în Occident, în acel Occident care tot tânjeşte după oricine este dispus să le ofere o credinţă; acel Occident care de sute de ani speră să îşi găsească salvarea spirituală în vreun paradis virginal, în vreo depărtată Indie, mereu mai depărtată.

Noi suntem acei posibili buni sălbatici întruchipaţi în grupurile colorate de peregrini rromi care hălăduiesc prin toată Europa în căutarea a ceva.

Ca şi noi, Apusul îi priveşte pe ţigani- pentru că în ochii lor suntem cu toţii ţigani- cu aceeaşi lentilă duală, disociantă cu care noi îi privim pe etnicii rromi. Se tem că le vom lua locul de muncă, că le vom sparge magazinele, îi vom îmbolnăvi, dar în acelaşi timp, spleenul lor şi sictirul de viaţă îi îndeamnă să creadă ca poate noi deţinem cheia reînvrăjirii lumii.