În general, în alte ţări arhitectura veche este protejată. Ce se întâmplă la noi?

Vă pot arăta rafturi întregi de bibliotecă ocupate de o serie de volume, care în Elveţia reconstituie aproape casă cu casă istoria străzilor vechi din principalele oraşe. Nu o să ajungem niciodată la această performanţă, înainte de toate pentru că aceste case nu mai sunt. Oraşul nostru nu mai are clădiri mai vechi de 1840.

Credeţi că în 10-20 de ani vor dispărea şi clădirile istorice care mai ţin în picioare?

O parte din ele nu vor putea fi apărate, pentru că în momentul în care s-a trecut la o nouă listă a monumentelor istorice, concepută mult mai larg decât cele precedente, nu am putut declara monument istoric orice casă de pe vremea lui Carol I. Cât timp ele nu sunt monument istorice sunt expuse lăcomiei celor care vor cu orice preţ să împlânte în centru clădirile noi. În perioada interbelică se construia pentru ca un proprietar să aibă ca rentă chiriile apartamentelor, iar acum avem proprietarii birourilor care se construiesc în neştire în speranţa că Bucureşiul va deveni o capitală internaţională a finanţei, fapt care e departe de a fi. Astfel, apar aceste excese. Protecţia zonelor protejate este primejduită. Vedem agresiuni nepedepsite şi unde era o casă patriarhală, de tradiţie se ridică acum un bloc cu totul imprersonal, anonim, greoi.

Ce acţiuni se pot întreprinde împotriva excesului de termopane, semn atotprezent al kitschului?

Înainte de toate, bunul simţ ar trebui să oprească oamenii să facă această prostie. Iată o casă, despre care am scris altădată şi pe care o iubesc foarte mult. Pe Calea Victoriei, foarte aproape de deschiderea străzii Moxa. Este o casă de la 1874, casa prinţesei Zoe Văcărescu, soacra lui Odobescu. Din fericire, până acum casa s-a menţinut, dar proprietarii de la parter şi-au pus termopane. Efectul este neplăcut, nu poţi să plantezi termopane pe o faţadă de 150 de ani.

Trebuie procedat prin regulamente. În cadrul monumentelor înregistrate oficial, proprietarul primeşte o cărticică de întrebuinţare a clădirii, în care i se atrage atenţia să nu facă intervenţii neautorizate asupra clădirii.

Stilul comunist este kitschos sau simplist?

Este greu de spus. A fost şi una şi alta. Epoca a avut în acelaşi timp mai multe stiluri. Kitschul cel mai desăvârşit în Bucureşti – nu se poate să nu ne gândim în acelaşi timp la acelaşi lucru – este Casa Scânteii, o capodoperă a ororii. Şi se vede clar că planul venea de la centru, pentru că şi la Moscova şi la Varşovia găsiţi clădiri asemănătoare. În acelaşi timp, în noile cartiere muncitoreşti se construiau blocuri, care erau pur şi simplu utilitare. Nu erau kitsch, pentru că erau simple cuburi de ciment, în care erau găzduiţi oamenii. Kitschul vine odată cu o anumită pretenţie, cu anumite mofturi, care şi ele vin când sunt bani. Acum am început să revedem kitschul ici şi colo, dar în general pretenţia caută să urmărească arhitectura post-modernă şi să imite clădiri din străinătate, care evită excesul de podoabe caracteristic kitschului.

Cum ar fi arătat azi Bucureştiul fără 50 de ani de comunism?

Ar fi arătat ca o parte, împuţinată, roasă de asaltul clădirilor noi din Atena. La Belgrad o parte din oraşul vechi a fost distrus de bombardamentele din ‘41 şi ‘44, dar când a venit regimul comunist al lui Tito s-a construit foarte mult în afara incintei oraşului vechi şi a apărut noul Belgrad. La Sofia a rămas foarte puţin din oraşul vechi, deci comparaţia mi-e mai la îndemână cu Atena. Ca şi Istanbul, Atena este copleşită de numărul provincialilor. Pentru a face faţă asaltului s-a transformat o mare parte din oraş. Pentru vechile case, care au supravieţuit anilor ’50 – ’60, când se dărâma în neştire acum există regulamente foarte stricte şi astfel vezi ici colo frumoase case de secol XIX, din care a mai rămas numai scheletul, dar demolarea lor este interzisă.

În ce măsură fenomenul Bucureşti se aplică şi pentru provincie?

Societatea românească reacţionează la fel peste tot. Există oraşe care şi-au pierdut total identitatea, precum Vaslui. În altele mai supravieţuiesc câteva clădiri. În general, Ardealul stă mai bine. Iaşul a fost complet răvăşit de ultimele două decenii ale regimului trecut. Cu toate că a păstrat un mare număr de clădiri vechi, centrul este o harababură de nedescris, cu blocuri aruncate încolo şi încoace.

Cum afectează arhitecţii vechiului regim perioada de după 1989?

În parte, sunt aceiaşi. Este adevărat că s-au adaptat. Ei ar spune că se adaptau atunci, împotriva voinţei lor, dar trebuiau să îşi câştige pâinea. Astăzi nu continuă ca pe bulevardul Victoria Socialismului. Exemplu de kitsch. Tot ce este acel cartier şi palatul babilonic care îl domină sunt kitsch. Răposaţii Ceauşescu nu puteau gândi decât kitsch.

Am aflat cu adâncă îngrijoare că doamna Anca Petrescu a fost invitată de către Preafericitul Patriarh să construiască şi catedrala aşa cum a construit palatul. Poate să o facă! Este probabil un blestem asupra acestui oraş şi nu ne putem împotrivi. De la bun început ideea catedralei a fost rău născută, cu amplasamentele multiple şi cu ambiţiile iniţiale nemăsurate, care ţinteau un spaţiu de 11.000 de locuri. Credeţi că o slujbă la partiarhie este ca un meci de fotbal?

Ce faceţi la nivel personal pentru a lupta împotriva kitschului arhitectonic?

Pe lângă articolele din Dilema şi participarea la şedinţele Comisiei Monumentelor, nu cred că pot să fac altceva. Nu am nici mijloacele, nici timpul, care este fărmiţat între multe alte obligaţii.

Ce v-aţi dori să faceţi?

Mi-am dorit, dar nu am reuşit. Am încercat acum vreo zece ani să fac o altă lege a monumentelor, care să fie scurtă şi radicală. Nenorocirea, care a început din ‘90 este că am văzut cum creşte acest text, continuu revizuit şi amplificat. Aceste legi trebuie citite şi însuşite, să fie ceva mai aproape de o proclamaţie sau un comunicat militar, nu un volum pe care să îl răsfoieti ca pe cartea de telefon. Când legea a fost gata, era clar că nu e ceea ce trebuie şi de atunci trăim cu diverse modificări.

Publicat în revista Ambition!, www.ambition.ro / blog.ambition.ro

În periplul nostru prin paginile îngălbenite ale ziarului am mai dat peste câteva reclame și anunțuri. Una dintre reclame mi-a trezit oarecare nostalgii. Sunt sigur că o să trezească și celor care își amintesc guma Turbo sau Eugenia. Am revăzut în mai multe dintre numere reclama la napolitanele Koukouroukou. În aceeași măsură mi-a trezit amintiri plăcute și nostalgii un anunț regăsit între paginile ziarului. Anunțul suna ceva de genul „Ciocolată AFRICANA alune întregi preț excepțional”.
În rest, am mai aflat că pentru un satelit american dispărut s-a cerut răscumpărare de 20 de miliarde în monedă marțiană, că “le-am tras-o la meserie în frunte cu Ilie” (la fotbal, bineînțeles), că trei țărani au violat o domnișoară în curtea sectorului zootehnic și că o actriță irlandeză a rămas șocată că un român a pipăit-o pe dos. Paginile vechi mai deslușesc și firul epic al scandalului legat de ministrul culturii, Petre Sălcudeanu, care fiind în chiloți și în stare de ebrietate, a încercat să se întrețină cu o angajată. Rezultatul a fost una bucată lovitură de la soțul nervos. Tot la capitolul necunoscute sunt meandrele concretului, am aflat că Ion Iliescu, președinte și celebru pe atunci va trebui să vorbească în franceză la chermezele oficiale. Reprezentativă este o fotografie de-a demnitarului, sub care scrie cu voce tare: “Ion Iliescu vorbind în franceză”.
Nici fetele rele și dezbrăcate nu lipsesc din peisaj. Alfăm că inginerul electronist Alexandru Onu, un stimabil pensionar i-a cerut mâna Sensibilei Adriana, în urma unui articol anterior, în care gingașa domnișoară se declara un fan înfocat al motocicletelor cu ataș.
După cum ați văzut, kitsch-ul jurnalistic nu constă neapărat în titluri scrise multicolor sau fotografii care ocupă jumătate de pagină, pentru că aceste elemente le găsiți în mică măsură în paginile povestite mai devreme. Am arătat o față mult mai sumbră a fenomenului, kitsch-ul de idei, care pângărește mult mai pregnant tabloidele și nu numai prin invenții și povești care sfidează bunul simț și logica.

Publicat în revista Ambition!, www.ambition.ro / blog.ambition.ro

Când te uiţi în oala cu delicatase politice a vecinului, te întrebi ce au făcut germanii de s-au pricopsit cu Angela Merkel sau englezii că au avut o Margaret Thatcher. Revenind la propria bucătărie ne uităm cu ce sunt preparate bucatele din propria ogradă.

Cu siguranţă sarea şi piperul s-au dus pe Elena Udrea, care a evoluat de la soţie anonimă de afacerist mai puţin anonim la mult râvnitul post de prim ministru. Elegantă în stil, simplă la vorbă şi nu tocmai subtilă la fapte, stimata doamnă blondă a reuşit să surclaseze mulţi dintre bărbaţii bine cu care a concurat şi să îşi instaleze silueta pe un scaun confortabil în fruntea unui minister.

Versiunea sa mai fragedă, dar la fel de hotărâtă, Elena Băsescu a reuşit din prima să capteze atenţia electoratului românesc prin calităţile excelente pe care le deţine. O să vă informăm care sunt acestea când o să le aflăm şi noi. În altă ordine de idei, este una dintre fetele bune din politică, june desăvârşit, care a reuşit pe forţe proprii să devină europarlamentar şi să ne reprezinte cu mândrie, cu voce tare şi răspicată la Parlament.

O doamnă a politicii româneşti, care are multe în cap, mai ales datorită frizurii ostile este Anca Constantinescu (scuzaţi cacofonia iar!). O femeie cu mult caracter, care l-a înfruntat cu tărie, hotărâre şi un pahar de apă pe omul ce a plecat din politică cu bideul în spate, Marius Marinescu, doamna deputat este ardeiul iute din bucătărie. În rest, anonimat plăcut!

O altă doamnă bine este Mioara Mantale, pe care s-ar putea să o cunoaşteţi mai bine din pauzele publicitare ale meciurilor de fotbal, şi anume din reclamele cu săpun cu nume de pasăre. Dacă doamna Mantale, fostul prefect al unui Bucureşti înţepenit în mocirlă, maşini parcate pe trotuar şi construcţii kitschoase ilegale reprezintă şofranul politicii româneşti, trebuie să ne gândim şi la condimentele care făceau supa bunicii gustoasă. Şi aşa ne vin în cap Leonida Lari, propulsată în Parlament de voturile îngerilor cu care se întreţine, Miţura Arghezi sau Irina Loghin, spirite culturale de aproximativă cultură.

Deşi sunt atât de diferite, precum condimentele din cămară, fetele sau doamnele bune ale politicii româneşti au ceva în comun: le place să iasă în evidenţă. Fie că sunt soţii de aproape preşedinţi, fie miniştri, trubaduri politici, fie că plimbă ostil o geantă de firmă, fie că provoacă încăierări cu purtătorii de pantaloni şi cravată, fie dau un tun, fie dezvăluie vreo relaţie amoroasă, reprezentantele sexului slab stau mereu tare pe poziţie. Şi acest lucru ne bucură, pentru că ele sunt piperul, busuiocul, ardeiul iute sau boiaua care ne fac viaţa mai dulce sau mai picantă. Să trăiţi fetelor!

Publicat în revista Ambition!, www.ambition.ro / blog.ambition.ro

Toate aceste producţii abundau în stereotipii şi preconcepţii şi formau un şablon de succes în filmele din anii ’90, care ne-au făcut tranziţia mai uşoară. Ele au venit cu un import masiv de valori americane şi vest europene, care au corupt rapid starea şubredă a societăţii româneşti, proaspăt ieşită de sub bocancul plin de noroi comunist.
Vântul cinematografic a adus cu el atunci multe filme de calitate, producţii uşoare, fără substanţă, dar şi un potop de film kitschoase. Ca în orice alt fel de artă, kitsch-ul în cinematografie ocupă locul său de cinste, fiind cocoţat pe un piedestal aurit, înconjurat de o cunună multicoloră de preconcepţii, idei şi gesturi şi care atentează la integritatea vizuală şi auditivă a privitorului. Şi, astfel, gândindu-mă unde aş putea plasa laurii kitsch-ului, îmi vin în cap trei posibili câştigători: filmele româneşti istorice, care au o oarecare scuză prin prisma timpului când au fost scrise şi produse, cele cu Jim Carrey şi filmele indiene.
Dacă ar fi să nominalizez o scenă câştigătoare (deşi este o decizie extrem de dificilă să alegi numai o scenă) aş alege una i-ar face invidioşi pe justiţiarii din filmele americane. Treaba stă cam aşa, din câte am observat ochiometric: un erou, îmbrăcat cel puţin penibil îşi face intrarea triumfal, pe o motocicletă, în mijlocul unor săteni abuzaţi de un grup de bătăuşi. Salvatorul, care îşi introducerea coborând de pe mijlocul de locomoţie în slow motion, trage din pipa dreptăţii, face ameninţările de rigoare, după care se conversează cu răufăcătorii, aflaţi în mijlocul unui furt organizat de oale. După ce mănâncă din bătaia iniţiatică, eroul îşi pune adidaşii în mişcare şi se pune pe bătut la brute, pe foc automat, acompaniat de un fundal audio cât se poate de înălţător. Nu lipsesc efectele din Matrix, saci zburători, o coregrafie cel puţin îndoielnică şi efecte sonore scoase din butoiul penibilităţii.
Finalul este apoteotic. Răufăcătorii sunt la pământ, bătuţi măr, iar eroul, ovaţionat îşi îndeplineşte ultima dată rolul şi salvează un puştan, prins în ghearele malefice ale unui bătăuş. Dar nu ne asumăm total rolul de critici de film şi vă invităm pe dumneavoastră să ne spuneţi dacă am avut dreptate. Vă dăm şi un link: www.youtube.com/watch?v=7MJpDwJ8sEo&feature=related.
Vizionare (kitschoasă) plăcută!

Publicat în revista Ambition!, www.ambition.ro / blog.ambition.ro

Rock your body rock, Punk!
Primele sunete pierdute în eter se disting încă de la intrarea în Parcul Carol. Apropierea de Arenele Romane îţi creează o stare de nelinişte. Acordurile electrizante devin tot mai puternice. Emoţiile cresc şi se strecoară timid printre fascicolele multicolore de lumină. Neliniştea sporeşte, fumul pluteşte în aer, iar vibraţiile puternice îţi invadează şi îţi cuceresc simţurile. Devii paralizat şi priveşti neputincios cum începi să te ridici pe ritmul tot mai alert. Sari necontrolat, fără a te putea opri. Şi continui, continui până la răsăritul soarelui. Pleci hipnotizat, cu simţurile confiscate şi cu bătăi alerte în sânge. Nervii rămân întinşi la maximum şi încă îţi creează nelinişte după o săptămână. În minte îţi umblă un singur gând… Rock your body rock, Punk!
Pe scurt, acesta este efectul unui concert Ferry Corsten, care l-ar fi convins probabil şi pe Mozart să renunţe la clavecin şi să pună mâna pe platane. Ceea ce trebuie remarcat la unul dintre cei mai buni artişti din muzica electronică este nu numai modestia exemplară, calităţile tehnice excelente, ci ascensiunea fulminantă şi drumul parcurs pentru îndeplinirea visurilor.

Put your hands up for the Star traveller!
Fiind unul dintre creatorii genului trance, pe care şi-a pus puternic amprenta cu influenţe techno şi electro, Ferry Corsten şi-a început cariera spălând maşini şi vânzând casete mixate vecinilor din cartier, pentru a-şi cumpăra instrumente. Interesul pentru muzică s-a conturat după ce a ascultat emisiunile transmise de un post radio olandez, fapt ce l-a determinat să petreacă foarte mult timp potrivind bucăţi de bandă sub forma unor mixuri. Primul mix l-a produs la vârsta de 15 ani şi a început să producă în 1991. Până la sfârşitul deceniului Ferry Corsten înfiinţase o casă de producţie, primise titlul de „Producătorul anului” şi monopolizase primele locuri ale topurilor muzicale mondiale. Setea de viaţă şi pasiunea artistului s-au întrupat într-un număr impresionat de albume, de producţii originale şi de remixuri, produse sub un infinit de nume, al cărui şir este greu de urmărit.
În ultimii cinci ani a fost votat între primele zece locuri ale DJ Mag Top 100, cel mai prestigios clasament de profil, fapt care demonstrează că a-ţi îndeplini un vis ţine de cei trei P: pasiune, perseverenţă şi profesionalism.

Ce mai poate scrie un biet editor, bătut în cap de soare şi de avalanşa de evenimente din ultimele zile? Cu siguranţă poate trata un singur subiect. Despre o adevărată vară neagră care apasă pe spinarea unei Românii tot mai nepăsătoare şi lipsită de voinţa de a se mai luptă cu destinul potrivnic. Meniul acestui festin macabru este asezonat cu de toate: căldură excesivă, un car de accidente rutiere, care nu încetează niciodată să ne uimească prin violenţa grotească cu care e desfăşoară în faţa unei naţiuni şi aşa moleşite de preocupările monotone ale vieţii cotidiene.

Pentru început, canicula. Baba se piaptănă şi satul arde. Cam aşa s-ar pune în imagine acest cadru psihedelic al unei veri într-adevăr ucigătoare. Nu suntem singurii bătuţi de soartă, deşi dacă priveşti la jurnalele TV ar putea părea că săraca Românică se luptă singură cu natura dezlănţuită. În stilul caracteristic mioritic, aşteptăm să vină alţii şi să ne rezolve problemele. Remeş, un ministru al cărui portofoliu egalează lista de cuceriri a Andreşancăi. Specialist în 20 de domenii, dar cunoscător în niciunul, ministrul îşi flendură lipsa de capacitate în faţa camerelor de filmat, cu o nonşalanţă molipsitoare. Face planuri pentru o perioadă care ar începe peste trei luni şi le prezintă cu mândrie. Întrebat ce plan de urgenţă are, acelaşi Decebal Traian, eventual Augustus Scorillo Octavianus Burebista, dă din umeri. Nu se poate, dom’ne! Face şi el ce poate conform legislaţiei în vigoare. Acordă despăgubiri celor ale căror recolte s-au prăjit. Ca un cetăţean îngrijorat, al cărui posterior este la bătaie, mă întreb ce va face atunci când pâinea va ajunge 3 lei? Idei geniale bat în direcţia scăderii TVA-ului, pe care probabil o să-l regăsim în alte dări. Dar cine mai stă să calculeze? Cu siguranţă, ca să fac o mică paranteză, nu Electrica, ale cărei facturi sunt calculate la echivalentul de 3.5 lei al unui euro. Aşa mini;tri, aşa popor! Cu siguranţă ne merităm pe deplin guvernanţii.

A doua bubă din capul Românicii- accidentele. Tot felul de Schumacheri, cu talente excepţionale aruncă în faţa trenului sau în râpă zeci de victime, care au făcut singura greşeală de a se urca în troşcoleta ruginită a vreunei firme care ar speria şi o fantomă. Cazul cel mai tragi-comic, ar fi cel de acum câteva zile, în care un cercopitec, cu talente de conducător, şi-a luat adrenalina în spinare şi s-a luat la întrecere cu un Matiz. Sau Tico să tot fi fost? Important e că spaima şoselelor a încercat să se urce pe biata pseudo-maşină, oprindu-se direct în stâlp.

Asta ca să nu mai enumăr sutele de vitejomani, care se iau la luptă cu bitumul fierbinte. Urmarea- întodeauna aceeaşi. Ştirile de la ora 5 sau Poveştiri din criptă. Aceleaşi scenarii dramatice, transformate şi vândute în fabule de doi bani, lipsite de orice valoare moralizatoare.

Nu suntem singurii, unde autocarele se iau la întrecere cu porcii zburători. Şi în Franţa sau Ungaria, tragediile ocupă prima pagină a ziarelor. Se întâmplă şi la alţii, că vorba fie, din punctul ăsta de vedere nu mai suntem aşa de foarte superiori şi de foarte unici, cum ne credem. Autostrăzile se alătură cu succes listei de locuri unde ştiriştii stau la pândă ca paparazzii. Nu putem decât să ne rugăm că poliţiştii, în loc să scrie amenzi demne de un adevărat muzeu al analfabetismului, vor începe să prindă ţiganii care fură instalaţiile de semnalizare a urgenţelor de pe marginea pseudo-autostrăzii Soarelui.

Şi că tot vorbeam de animale, nu puteam să ratăm luptele de tauri care se dau în groapa de gunoi, care se cheamă cu mândrie- politică. Dinozaurii se iau la bătaie cu securiştii, iar prostănacii visează moţiuni verzi pe pereţii. Proaspăt trezit din somnul cel de DNA, stăpânul Zambaccianului se imaginează iar între prinţii electori ai regatului social-democrat. Trecând peste exprimarea metaforică, Adi Năstase a declarat că vrea din nou să urce în podul PSD-ului şi să se numere printre membrii din conducerea şlehtei roşii. Vorba fie, între papagal şi prostănac, mai bine alegi Bunicuţa. Însă Bunicuţa s-ar putea să fie ocupată cu Băselul, veşnic moralizator, luându-se la trântă atât pe planuri mioritice, cât şi în ograda altora. Ceea ce ne duce la ideea că Mioriţa va fi o baladă veşnic actuală pentru români. Ar crăpa şi Greuceanu de ciudă dacă ar ala cum bagă Băsescianul zmeii cu capul sub pământ şi le retează pretenţiile fabulistice din cap. Mucles!

]]> http://urbanfactor.org/articole/editorial-2/feed/ 0 http://urbanfactor.org/articole/epopeea-mioritica-aberanta-frumoasa-tara-pacat-de-popor-episodul-x/ http://urbanfactor.org/articole/epopeea-mioritica-aberanta-frumoasa-tara-pacat-de-popor-episodul-x/#comments Thu, 09 Aug 2007 14:52:27 +0000 parvu.septimius http://urbanfactor.org/articole/?p=130 scris de Septimius Pârvu | parvu.septimius@urbanfactor.org

EPISODUL X: DIVINA TRAGEDIE

Un vechi comunist uitat între paginile unor cărţi prăfuite spunea cu îndârjire că lumea românească modernă este bazată pe personajele şi lumea creată  de ilustrul

Caragiale. Numele lui era Belu Zilber. Un om, nevoit să-şi trădeze prietenii şi un individ care a trebuit să se vândă pe sine pentru a supravieţui. Însă din toate ororile la care a fost supus apropiatul lui Pătrăşcanu, nu trebuie să reţinem decât un gest elementar, care după umila mea opinie, este acela de a valorifica orice lucru preţios. Valoare poate părea un termen extrem de abstract, care a fost şi întors pe toate părţile în istoria filozofiei şi reconceput în fiecare context în care a reapărut. Fie că a fost vorba de revoluţie, fie de o crudă execuţie, valoarea s-a întruchipat în ceva.

Cugetând asupra valorii în elementul său, în zilele noastre, am conchis cu profundă dezamăgire că începe să se dizolve în masa de necunoscuţi, în fundul unei găuri nemărginite, asemănătoare cu cea imaginată de Marin Preda. Am privit în primă instanţă la politicieni şi caricatura grotească a ceea ce se numeşte viaţă politică în România. Un Jupân Dumitrache marinăresc, care conduce nava ca pe un batiscaf găurit, urmat de un soi de corsari care ar sări în slujba primului armator cu ceva peşcheş în buzunar. Tot felul de tineri Titulescu, care sub influenţa unei ore de tras pe nas şi-ar vinde şi mama ruşilor. Şi ca zestre ar da şi ţara. Tătuci şi Bunicuţe în ţoale festive, care trag de vălul mortuar al rămăşiţelor socialiste şi al abundenţei marxiste cu puţinii dinţi printre care scuipă încrezători idei promiscue votanţilor creduli de vârste onorabile. Securişti şi motani zâmbăreţi din romanele apuse ale lui Lewis Carroll, care se dizolvă îndărătul unei Alise, nevinovate în faţa Pălărierului Nebun, care cercetează, între două ceaiuri dosarele prăfuite metamorfozate într-o bucată de ciupercă otrăvitoare, cu embleme politice striate ermetic. Şi dacă acest pasaj este prea metaforic, putem întruchipa Bucureştiul anilor 2000, ca pe un loc unde mişună trădarea, minciuna, făţărnicia şi înşelăciunea autorizată de deţinătorul legitim al monopolului coerciţei, vorba lui Weber, care ar crăpa de ruşine şi s-ar arunca sub o şenilă dacă ar vedea ce glumă proastă au ajuns birocraţia şi vocaţia, pe care le teoretiza cu patos la apusul primei conflagraţii mondiale. Republica de la Weimar l-a dezamăgit, dar România l-ar ucide. Între bâtele date între primari şi prefecţi, preşedinte şi miniştri, nu ne rămâne decât să ne refugiem într-un univers al nostru, pe care nu ni-l poate răpi nimeni.

Dar nici universul literar, căci despre el era vorba, nu mai este la adăpost. Kitschurile şi tentativele de producţie literară ne împing spre un culminant suicid cultural. Ce mai poţi face când Coehlo devine Filozoful în persoană, Dan Brown a scris „cartea cărţilor”, iar Harry Potter devine cel mai de succes erou. Nu pot spune că nu au valoare literară, pentru că, dacă stăm să cugetăm mai pe îndelete şi cărţile Sandrei Brown au valoare. Pentru cine le acceptă.

Cum şi universul imaginarului mi-a fost luat de sub nas de societatea astenică autohtonă, încerc să mă refugiez înspre ultima metereză, impusă de lipsa de candoare a modernităţii, cea a televiziunii. Dar fugind de ştirile sadice, trecând cu greu de laudele şi de imbecilitatea unor auto-proclamaţi granzi politici şi financiari, încerc să mă pun la adăpost în spatele unui film de calitate. Dar cu ce să încep? Cu RBD, cu vreun film cu un karatist de doi bani, care e bătut de ţiganii ferentarieni sau cu vreo producţie proaspată de pe canalul plin de lături al turcaleţilor din clanul lui Dogan.

Deci soluţia rămâne să mă pun în faţa tunului şi să sper că va trage cineva.
Dar totuşi îmi pun o întrebare elementară. Unde au dispărut urmaşii lui Iuliu Maniu? Unde sunt idealurile ale lui Călinescu sau ale lui Orwell? Unde s-au prăpădit marile talente ale lui Anthony Quinn, ale lui Roger Moore sau poate chiar ale lui Toma Caragiu? Mi-e greu să cred că putem fi atât de indiferenţi faţă de propria cultură, faţă de tradiţia care ne şade ca o povară în spinare şi aşteaptă să fie cărată până va fi eliberată de sub jugul grotescului. Poate ar fi necesar un nou război de independenţă să scăpăm de toată prostia şi de intoleranţa faţă de frumos. Să ştergem de pe ecrane faţa şi talentul mojic al unor nulităţi, să nu mai vedem telenovele cu Zăvoranu mereu în spasme la televizor, să nu mai vedem filme turceşti sau indiene, turnate pe bandă rulantă sau aberaţii cu monştri de doi bani care sar din spatele unui perete de carton fals. Trebuie să punem lângă literatura lipsită de substanţă, o carte bună, care are toate şansele să supravieţuiască memoriei generaţiei actuale. Dar mai ales, nu trebuie să uităm de Iuliu Maniu şi să trivializăm conceptul de om politic la basca lui Băsescu.

Totuşi încrederea mea rămâne, palidă, în voinţa autonomă a generaţiilor viitoare, care nu se vor opri la Filozoful Coehlo, la Actorul Oana Zăvoranu, la Politicanul Băsescu, Iliescu sau Ponta sau la Eroul Absolut Harry Potter. Sper că vor ştii să cântărească valoarea.

]]> http://urbanfactor.org/articole/epopeea-mioritica-aberanta-frumoasa-tara-pacat-de-popor-episodul-x/feed/ 0 http://urbanfactor.org/articole/ce-ne-streseaza-numarul-x/ http://urbanfactor.org/articole/ce-ne-streseaza-numarul-x/#comments Thu, 09 Aug 2007 14:51:21 +0000 parvu.septimius http://urbanfactor.org/articole/?p=129 scris de Septimius Pârvu | parvu.septimius@urbanfactor.org

AMORUL IDOLILOR

Frunzărind printre programe, am dat peste un film stupid despre un film şi mai stupid. Era ceva de genul „making of Dinasty”. Cine mai ţine minte serialul acela de doi bani, care a înfărbântat sufletele predecesoarelor telenovelistelor de azi. Deşi nu am rezistat mai mult de 10 minute, la un moment dat s-a întâmplat o chestie amuzant de tragică. O baragladină din clanul boieresc american, antiteza ambulantă a Ewingilor, se căsătoreşte cu Prinţul Mihai de… Moldova?!? Vorba unui personaj: kakaia. O fi altă Moldovă sau Basarabia noastră cea rusificată a devenit peste noapte şi regat? Colac peste pupăza regală, un comando de pseudo-mascaţi intră peste invitaţi şi încep să-i împuşte. Clar era altă Moldovă, că prea aveau arme de ultimă generaţie şi uniforme de l-ar face pe Ahmadinejad să- şi dea cu bomba nucleară în cap.

În Japonia a fost întrerupt din motive de cheltuieli inutile un show erotic pentru surdo-muti, copiat după programele canadiene în care o duduie darnică se despuia de textilă pe ritmul vremii. Mă gândesc aşa, în cugetul meu, că poate ar trebui să o lăsăm mai uşurel şi noi cu transmisiile din Parlament, că oricum au aceaşi efect. Poţi să îi înţelegi doar din semne, iar când intri în profunzime, ţi se face măciucă la replicile siliconate darnic cu stropi de ploaie şi fulgere.

Poliţia rusă caută un meteorit de 3 tone, care a dispărut chiar de sub nasul. Cantitate mică, monşer! La noi a dispărut o flotă şi un fond de investiţii de sub nasul unei întregi populaţii.

Tartorului Diaconescu i-au crescut cojones. Spiritul de Caracal a început să dea pe dinafară. De când are maşină de fiţe ca a lui Becali şi vilă ca a lui Sârbu, stresomanul nocturn nu mai are aceeaşi faţă de capsoman, ci se răsteşte la invitaţi, iar persanul de Obor din sufragerie nu mai e călcat de Adibaşii tuturor amăreştenilor. Aş recomanda nişte terapie cu modestie, că, după umila mea părere, a început să creadă că are o televiziune adevărată. Una două o să înceapă să bage filme cu van Damme şi să reediteze emisiunea lui Mircea Radu sub numele “Din adevărata dragoste”.

CRITICA NAŢIUNII IMPURE

Dacă Băsescu a sugerat ca româna să se studieze ca limbă străină pentru maghiari, poate ar trebui să învăţăm şi noi ungureşte, să ştim în ce tren să ne urcăm la Sfântu Gheorghe, când suntem în spatele liniilor inamice şi se vorbeşte codat.

La fratele geamăn, telenovelistic al primelor Antene, vedem o emisiune prăfuită, prezentată de un alt geamăn, de pe vremurile bune ale lui Mirciulică, mare cititor şi comentator de ziare. Pe numele lui mitologic, Oreste. Fără să mă încumet să urmăresc emisiunea, am reuşit totuşi să citesc tema. “Teoria conspiraţiei IV: IM Pacepa vorbeşte!” Măi să fie! Şi eu care credeam că e mut. Că de 17 ani se tot chinuie unii şi alţii să-l facă să vorbească prin felurite metode şi tot nu au reuşit. O fi având Oreste sânge de Securist în el, că ăştia nu se destăinuie decât în grup.

Zilele trecute la 1 şi 1, o imagine derajantă. Părintele nostru constituţional în luptă cu mai tânărul şi lucidul Cătălin Avramescu. O figură fantasmagonică şi puţin senilă a lui Iorgovan m-a pus pe gânduri. Oare unde e măreţia PSD-ului de altă dată? Din partid de fripturişti se transformă chiar aşa, într-un sanatoriu, populat de bunicuţe şi de prostănaci? Dacă ar fi văzut Nicu ce a ajuns din căţeii lui de curte, economiseam un glonţ.

Edilii din Bucureşti sunt cei mai cinstiţi din ţară. De ce? Foarte simplu. Au zis că o să cumpere autobuze cu aer condiţionat. Aşa au şi făcut, însă au uitat să menţioneze că este condiţionat de deschiderea uşilor.

Vadim ne ameninţa că dacă vrea muşchiul încordat de electroşocuri, o va aduce în România pe nepoata lui Mussolini. Tot în aceeaşi seara, Bolcaş completa invtaţii pentru stafia lui Ciano, mumia lui Franco şi sânul stâng al Ciociolinei.

În ultima vreme am fost implicat într-o serie de polemici care au fost etichetate drept antiamericane. Eu însumi am fost acuzat că mă tem prea mult de politica externă a Statelor Unite în lume. Acuzaţia mi-a reînnoit reflecţia asupra fenomenului. Ce înseamnă în realitate a fi antiamerican?! Există vreun barometru al atitudinii faţă de Americanism dotat cu o scală negativă care să măsoare sentimetul anti-American?! Când numele de America a ajuns să înglobeze o plajă atât de largă de înţelesuri precum Lumea Nouă, capitalismul, modernitatea, Occidentul, neoliberalismul te trezeşti în faţă unui hăţiş semantic. Acest substantive propriu a ajuns să se conjuge cu toate ipostazele modurile de punere în discuţie a realităţii politice.

Cu câteva decenii bune în urmă ziaristul Henry Luce vorbea despre “secolul american”. De curând Julia Sweig semna o carte numită “Secolul antiamerican”, în care analiza evoluţia sentimentului American în secolul XX şi sugera diferite soluţii pentru atenuarea intensităţii acestuia. Formulările celor doi autori indică două povârnişuri sprijinite pe acelaşi pisc. Indiferent cu ce tonalitate priveşti fenomenul privirii tale îi este refuzată ignorantă. Vrem nu vrem trebuie să subscriem, măcar acuma la început de mileniu afirmaţiilor lui Bill Clinton şi ale doamnei Albright care considerau SUA o naţiunea indispensabilă pentru mersul omenirii.  Şi acum să ne întoarcem la implicaţiile practice ale tabloului.

Ce înseamnă să fii antiamerican?! Este cam greu să fii American ca locuitor al unei ţări care orbitează în sfera Occidentului şi impărtăşeşti un anumit mod de viaţă- societate de consum întretinută de o economie de piaţă mai mult sau mai puţin eficientă; Internet; aparatură electrocasnică; burse la diferite universităţi, McDonald’s. Până şi Fidel Castro le-a mărturisit unor vizitatori străini cât de impresionat este de Internet şi cum adună zilnic pe o agendă informaţii luate online.  Şi cu toate acestea el continuă să-şi definească identitatea prin opoziţie cu vecinul mai mare de la nord.

Cred că importantă antiamercanismului stă în faptul că acesta, asemeni unei picături de turnesol de poate developa radiografia unei societăţi cu toate straturile sale şi ne poate dezveli la nivel global topografia tuturor societăţilor care trăiesc în societatea planetară a naţiunilor.

Aşa cum cuvântul America se exprimă la mai multe niveluri: politic; social; economic; militar; cultural; retoric tot astfel antiamericanismul are mai multe forme de agregare.

Avem un antiamericanism organizat politic şi/sau militar în ţări unde prezenţă trupelor SUA se prelungeşte după vreun conflict; unul economic care opune firmele americane celor asiatice, să zicem, dar care produce fricţiuni chiar şi între cele două maluri ale Atlanticului sau care, mai nou opune Rusia Occidentului; un altul retoric care cuprinde numărul cel mai mare şi mai eterogen de membri şi la care subscriu cetăţeni americani sau de alte nationalităţi; hippie ori ecologişti ce se împotrivesc globalizării la întrunirile G7 şi care, asemeni unui halou înconjoară toate celălalte forme de ostilitate mai sus mentionate. În interiorul comunităţilor nationale atitudinea diferă deasemenea. Astfel în ţările Europei Centrale avem o paletă largă de atitudini care se întinde de la afinitate sinceră la ostilitatea la fel de sinceră. Toate aceste atitudini tind să corespundă unor categorii socio-economice şi stiluri de viaţă diferite. Avem astfel intelectualii anti-totalitari care văd în proamericanism o chezăşie a progresului liberal; avem politicienii postdecembrişti care din aceleaşi motice cu intelelectualii la care  se adaugă  oportunismul subscriu unei atitudini proatlantice; avem societatea profundă animată de sentimente amestecate ce se termină în ostilitate în cazul bătrânilor care au suferit bombardamentele aliate din ’44 şi care, datorită vârstei se situează în exteriorul unei modernităţi în care modul de viaţă american este cvasi-omniprezent.           

Aleg să consider antiamericanismul drept o expresie a unei balanţe psihologice care operează la nivelul mentalului colectiv. Ce înţeleg prin aceasta?

În lupta pentru întâietate dintre state apariţia unui hegemon este întâmpinată prin două tipuri de comportamente: balansare- statele se unesc pentru a-l contracara pe ambiţios să ralieze, când statele mai mici se aliază acţiunilor acestuia. În condiţiile unipolarităţii şi hegemonismului planetar american comportamentul statelor din fostul bloc comunist cu aspiraţii occidentale printre care şi românia a fost acela de raliere la scopurile Washingtonului.  Balanţa de putere politică este un compromis între adversari care negociază provincii, sfere de influenţă şi pieţe de desfacere. Înţeleg prin balanţă psihologică urmarea la nivelul psihologiei publice a unei amenajări sociale operate de factorul politic în urma unei presiuni exterioare. Aşa cum frustrările cenzurate în public de către un individ se refulează în alte spaţii, tot astfel mentalul colectiv refulează în interiorul socialului ce nu poate exprima prin discrusul oficial. Pe vremea regimului ceauşist dizidenţa era o formă de lubrifia asprimea mecanismului de stat. Astăzi discursul public este implicit sau explicit proamerican. Dar servilismul politici excterne româneşti, nedreptăţile săvârşite de firmele internaţionale în absenta unei opoziţii serioase a mediului de afaceri autohton lasă urme. Şi acestea sunt expulzate în eterul social la nivelul bodegilor ori publicaţiilor marginale fără cotă de audienţă.

Este şi acesta o formă trunchiată de aplicare a doctrinei Sinatra: <mă înclin, mă prefac>, dar nu mai procedăm <în felul nostru>.

Încet-încet termenii şi limbajul filozofiei media au început să se statornicească şi în spaţiul românesc. De ceva ani buni încoace agenţiile guvernamentale sunt tot mai interesate de reputaţia României şi străinătate şi sunt dispuse să cheltuiască sume semnficiative pentru a crea şi întreţine o anumită percepţie a Occidentului asupra ţării noastre. Auzim frecvent de noţiuni precum brandul de tară sau firme de lobby care au un rol în poziţionarea României pe o hartă simbolică a lumii.

Identitatea naţională se construieşte treptat în generaţii prin interacţiunea oamenilor sub autoritatea unui guvern. Identitatea naţională este o medie a identităţilor subordinate ce o compun. În aceeaşi logică şi reputaţia unui popor devine media reputaţiilor cetăţenilor care îl compun. Aşa cum felul celorlalţi de a ne privi ne influenţează activitatea şi felul cum un popor este văzut în rândul celorlate popoare generează un anume comportament pe scena lumii.

Interesul pentru imaginea noastră în lume nu ţine de azi de ieri. Ne amintim că şi eroii lui Caragiale, acum peste un secol în actele lor de confuz revoluţionarism invocau exemplul statelor occidentale şi aveau în vedere reacţia pe care ar fi putut să le-o provoace. Interbelicul a frământat până la obsesie chestiunea identiţăţii naţionale. Domnia lui Ceauşescu a fost interesată în proectarea unei anumite imagini pe mapamond  ca mediator în zonele conflituale de pe harta Războiului rece. După 1990 guvernele postdecembriste succesive şi-au elaborate acţiunile conform anumitor cerinţe ale anumitor instituţii euro-atlantice: FMI, NATO, Consiliul Europei, OCEMN, UNESCO şamd.

            Dacă în timpurile interbelice discuţia identitară se purta în termenii apartenenţei la rasă sau ortodoxism, după 1990 opţiunea pro-apuseană a fost clară, iar discuţia privind identitatea s-a purtat prin filtrul culturii democratice. Aparţinem Europei pentru că suntem creştini şi avem un trecut comun, dar trebuie să ne străduim să aparţinem Construcţiei instituţionale comunitare prin angajamentul nostrum faţă de funcţionarea statului de drept; piaţă  de capital funcţională şi lupta împotriva criminalităţii. Aşa că lupta noastră pentru integrare s-a dus pe cele două fronturi: cultural şi instituţional. Trebuia să-i permitem Occidentului să ne (re)descopere.

            În imaginarul occidental, zona noastră de lume a părut un fel de ţinut barbar, asemănător imaginii pe care creştinii o aveau în Evul Întunecat despre sarazini sau mai târziu, în epoca colonială despre amerindieni.  Conturată de romane precum “Dracula” a lui Bram Stoker sau “Ruritania” lui Anthony Hope, Balcanii secolului XIX care se luptau pentru independenţa faţă de turci erau debuşeul ideal pentru spiritul de aventură a atât a nobililor şi afaceriştilor cu potenţial cât şi a publicului încorsetat în cotidian. Un ţinut încă virgin, cu păduri imense în care vârcolacii, ţigăncile cu fuste colorate şi vampirii străjuie câte-o poveste de dragoste între o prinţesă răpitoare şi un gentilom rătăcitor. Chiar la noi, romanele lui Sadoveanu au creionat această atmosferă de contrastat între autohtonul mioritic şi influenţele străine. Azi aceste mituri, încă persistente au devenit cheia noastă de intrare în lumea Soarelui-Apune. Totul ţinea de capacitatea noastră de instrumentalizare a acestor mituri ca mijloc de captatio-benevolentie a Vestului. Mitul lui Dracula, spre exemplu, marginal istoriei noastre a ajuns miza unui proiect de dezvoltare turistică de proporţii.

Cinematografia occidentală însăşi nu a ezitat să  speculeze acest nucleu de oportunităţi. Pe lângă producţiile devenite deja clasice precum Dracula lui Bella Lugossi sau cu Gary Oldman în ultimii ani au apărut o serie de realizări care, chiar dacă nu scapă de canon prezintă un minus de ficţiune.  Mă uitam cu ceva timp în urmă la un film care îl avea în centru pe Dracul/Vlad Tepeş interpretat de Rudolf Martin alături de actori români precum Dan Bordeianu şi Eugen Cristea sau la cea mai recentă coproductiei a Kateiie von Garnier: Blood and Chocolate (2007) care îi are in distribuţie pe Olivier Martinez, Maria Dinulescu, Mihai Dinvale, Lia Bugnar şi Mihai Călin. În primul film Vlad Tepeş este clar delimitată de mitul ultracunoscut al lui Dracula şi apare ca un domn renacesntist, un Cromwell însetat de dreptate în interior şi de independenţă în exterior care tronează peste un ţinut  greu de localizat: Boemia, Germania medievală, Ungaria sau Polonia. În al doilea film avem un Bucureşti cu iz praghez sau budapestan pigmentat cu elemente de muzică orientală. Dacă primul face dreptate adevărului istoric într-o anumită măsură, cel de-al doilea te lasă cu un gust întrucâtva amar nu pentru că ar fi o creaţie de proastă calitate ci pentru că o coproductie semnifică un parteneriat, chiar şi inegal. Dar aici actori români titraţi nu au decât rolul unor figuranţi, de obiecte ale acţiunii şi nu de agenţi ai acesteia.

Cu toate acestea ar trebui să privim lucrurile pragmatic. În loc să trecem de la o extremă la altă şi să ne lamentăm, fie că nu suntem o mare putere sau că România este cea mai mizerabilă tară de pe pământ ar trebui să ne concentrăm asupra a ceea ce suntem: o forţa medie la scara continentului european. Prin resursele minerale, energia intelectuală şi geopolitică putem juca un rol de iluştri secunzi. Iar imaginea noastră, trimisă lumii prin diferite canale, chiar cu ajutorul mitului sau simbolului este un vehicul către un rol important in conernul celorlalte puteri.

Avem sufieicentă forţă să ne prezentăm specificul nostru ca fiind diferit de toţi ceilalţi. Ca o culoare în sine şi nu ca o nuanţă a unui cromatism mai întins. Îmi este greu să cred. Cel puţin deocamdată.

Hermann Keyserling, în a sa “Analiză spectrală a Europei” publicată în 1993 la Institutul European din Iaşi propunea cu câteva decenii în urma ca România să dezvolte spiritual bizantin întrânsa. Cred că este mai bine şi mai realist să fim percepuţi ca central-europeni, locuitori ai unui spaţiu cu geometrie variabilă numit Mittel Europa decât ca o ţară bizantină. Este mai bine ca să vezi în vreun dicţionar ca Bucureştiul să apară alături de Praga ori Budapesta decât ca centrul vreunei tări ex-sovietice sau ca ţară balcanică şi să fim asociaţi cu haosul spaţiului fost iugoslav. Într-un fel, poziţionarea noastră este mai bine slujită de romanele fictive ale unui Bram Stoker sau Anthony Hope (şi ca ficţiuni pot deci fi demitizate) decât de proza jurnalistică de o deosebit de proastă calitate a unui Morton D. Kaplan cu ale sale “Fantome ale Balcanilor”, care, în lumina destrămării Iugoslaviei creionează un peisaj în care oamenii îşi ucid semenii în mod ritualic şi îi digeră ulterior. Că a scris-o din capul lui e una; dar preşedintele Bill Clinton a citi când a bombardat Iugoslavia în ’99. Deci vedem că proiectia identitătii nostre în exterior nu este deloc gratuită, ci are consecinţe deosebit de concrete. Aşa că este mai bine să fim percepuţi de nişte oameni cu o gândire geo-istorică grabită mai aproape de Rin decât de Volga.

            La urma urmei Europa Centrală este cureaua de transmisie a Occidentului către Orient şi viceversa. Şi acesta concordă cu imaginea pe care chiar noi înşine ne-am format-o despre sine.