EPOPEEA MIORITICĂ ABERANTĂ “FRUMOASĂ ŢARĂ, PĂCAT DE POPOR” > EPISODUL X

publicat de parvu.septimius | August 9th, 2007

scris de Septimius Pârvu | parvu.septimius@urbanfactor.org

EPISODUL X: DIVINA TRAGEDIE

Un vechi comunist uitat între paginile unor cărţi prăfuite spunea cu îndârjire că lumea românească modernă este bazată pe personajele şi lumea creată  de ilustrul

Caragiale. Numele lui era Belu Zilber. Un om, nevoit să-şi trădeze prietenii şi un individ care a trebuit să se vândă pe sine pentru a supravieţui. Însă din toate ororile la care a fost supus apropiatul lui Pătrăşcanu, nu trebuie să reţinem decât un gest elementar, care după umila mea opinie, este acela de a valorifica orice lucru preţios. Valoare poate părea un termen extrem de abstract, care a fost şi întors pe toate părţile în istoria filozofiei şi reconceput în fiecare context în care a reapărut. Fie că a fost vorba de revoluţie, fie de o crudă execuţie, valoarea s-a întruchipat în ceva.

Cugetând asupra valorii în elementul său, în zilele noastre, am conchis cu profundă dezamăgire că începe să se dizolve în masa de necunoscuţi, în fundul unei găuri nemărginite, asemănătoare cu cea imaginată de Marin Preda. Am privit în primă instanţă la politicieni şi caricatura grotească a ceea ce se numeşte viaţă politică în România. Un Jupân Dumitrache marinăresc, care conduce nava ca pe un batiscaf găurit, urmat de un soi de corsari care ar sări în slujba primului armator cu ceva peşcheş în buzunar. Tot felul de tineri Titulescu, care sub influenţa unei ore de tras pe nas şi-ar vinde şi mama ruşilor. Şi ca zestre ar da şi ţara. Tătuci şi Bunicuţe în ţoale festive, care trag de vălul mortuar al rămăşiţelor socialiste şi al abundenţei marxiste cu puţinii dinţi printre care scuipă încrezători idei promiscue votanţilor creduli de vârste onorabile. Securişti şi motani zâmbăreţi din romanele apuse ale lui Lewis Carroll, care se dizolvă îndărătul unei Alise, nevinovate în faţa Pălărierului Nebun, care cercetează, între două ceaiuri dosarele prăfuite metamorfozate într-o bucată de ciupercă otrăvitoare, cu embleme politice striate ermetic. Şi dacă acest pasaj este prea metaforic, putem întruchipa Bucureştiul anilor 2000, ca pe un loc unde mişună trădarea, minciuna, făţărnicia şi înşelăciunea autorizată de deţinătorul legitim al monopolului coerciţei, vorba lui Weber, care ar crăpa de ruşine şi s-ar arunca sub o şenilă dacă ar vedea ce glumă proastă au ajuns birocraţia şi vocaţia, pe care le teoretiza cu patos la apusul primei conflagraţii mondiale. Republica de la Weimar l-a dezamăgit, dar România l-ar ucide. Între bâtele date între primari şi prefecţi, preşedinte şi miniştri, nu ne rămâne decât să ne refugiem într-un univers al nostru, pe care nu ni-l poate răpi nimeni.

Dar nici universul literar, căci despre el era vorba, nu mai este la adăpost. Kitschurile şi tentativele de producţie literară ne împing spre un culminant suicid cultural. Ce mai poţi face când Coehlo devine Filozoful în persoană, Dan Brown a scris „cartea cărţilor”, iar Harry Potter devine cel mai de succes erou. Nu pot spune că nu au valoare literară, pentru că, dacă stăm să cugetăm mai pe îndelete şi cărţile Sandrei Brown au valoare. Pentru cine le acceptă.

Cum şi universul imaginarului mi-a fost luat de sub nas de societatea astenică autohtonă, încerc să mă refugiez înspre ultima metereză, impusă de lipsa de candoare a modernităţii, cea a televiziunii. Dar fugind de ştirile sadice, trecând cu greu de laudele şi de imbecilitatea unor auto-proclamaţi granzi politici şi financiari, încerc să mă pun la adăpost în spatele unui film de calitate. Dar cu ce să încep? Cu RBD, cu vreun film cu un karatist de doi bani, care e bătut de ţiganii ferentarieni sau cu vreo producţie proaspată de pe canalul plin de lături al turcaleţilor din clanul lui Dogan.

Deci soluţia rămâne să mă pun în faţa tunului şi să sper că va trage cineva.
Dar totuşi îmi pun o întrebare elementară. Unde au dispărut urmaşii lui Iuliu Maniu? Unde sunt idealurile ale lui Călinescu sau ale lui Orwell? Unde s-au prăpădit marile talente ale lui Anthony Quinn, ale lui Roger Moore sau poate chiar ale lui Toma Caragiu? Mi-e greu să cred că putem fi atât de indiferenţi faţă de propria cultură, faţă de tradiţia care ne şade ca o povară în spinare şi aşteaptă să fie cărată până va fi eliberată de sub jugul grotescului. Poate ar fi necesar un nou război de independenţă să scăpăm de toată prostia şi de intoleranţa faţă de frumos. Să ştergem de pe ecrane faţa şi talentul mojic al unor nulităţi, să nu mai vedem telenovele cu Zăvoranu mereu în spasme la televizor, să nu mai vedem filme turceşti sau indiene, turnate pe bandă rulantă sau aberaţii cu monştri de doi bani care sar din spatele unui perete de carton fals. Trebuie să punem lângă literatura lipsită de substanţă, o carte bună, care are toate şansele să supravieţuiască memoriei generaţiei actuale. Dar mai ales, nu trebuie să uităm de Iuliu Maniu şi să trivializăm conceptul de om politic la basca lui Băsescu.

Totuşi încrederea mea rămâne, palidă, în voinţa autonomă a generaţiilor viitoare, care nu se vor opri la Filozoful Coehlo, la Actorul Oana Zăvoranu, la Politicanul Băsescu, Iliescu sau Ponta sau la Eroul Absolut Harry Potter. Sper că vor ştii să cântărească valoarea.