Aşa că o să dau o tură prin România şi o să aberez despre lipsurile românilor. Aşadar…

Nu este nimic mai tragic într-un stat aproape modern decât starea extrem de şubredă a însuşi bazelor funcţionale. În România, majoritatea domeniilor organizaţionale sunt într-o situaţie extrem de îngrijorătoare. Fie că este vorba de economie şi de tunurile marilor boşi, care ignoră cu insolenţă şi nepăsare prostimea, fie că este vorba de jafurile organizate şi legale ale unor oameni care după ce scapă de puşcărie din cauza unor vicii de procedură sau a termenelor de judecată absolut inadmisibile, cumpără televiziuni şi trusturi media, fie că este vorba de realitatea socială mizeră şi picătura românescă, mult mai dură decât cea chinezească, ce ne presează demnitatea şi ne pune la încercare răbdarea, toate acestea formează modul de viaţă mioritic.

Însă, pentru mine, una dintre cele mai grave situaţii se remarcă la nivelul învăţământului şi culturii, în măsura în care în ţara noastră mai există aşa ceva. Este tragic că începem să devenim la fel de culţi ca indigenii din Congo şi să ne apreciem valorile naţionale ca un trib nomad rătăcitor.

Rezultatele ultimelor teste naţionale evidenţiază destul de clar câtă inteligenţă rezidă în capul românilor. Îngrijorător de puţină… Adevărul că nici nu poţi avea pretenţii de la un elev care vine la şcoală cu Jeep-ul, merge şi se îmbată în fiecare seară să ştie cine e Eminescu. Adică, ce? Americanii învaţă la şcoală cine a fost Poe?

Problema pe de altă parte vine şi din partea profesorilor. Semi-analfabeţi, Matusalemi automatizaţi sau dascăli care te înjură ca la uşa cortului… Pe lângă adevărata elită universitară, pe care o poţi ilustra pe degete, aceasta este pleava care populează instituţiile de învăţământ româneşti. Cum poţi să ai pretenţii în aceste condiţii de la un student să îţi scrie 5 pagini de examen, în momentul în care tu nu le poţi umple? Codul deontologic al profesorilor şi respectul studenţilor au dispărut cu desăvârşire. Ce a rămas în urma lor? O perspectivă apocaliptică, pesimistă, care îi îngrijorează în egală măsură pe elevi şi pe profesori.

Că tot vorbim de lipsuri, cred că am găsit cel mai mare defect al românilor. Bunul simţ sau, mai degrabă, lipsa acestuia. Nu ne ajungea că eram nesimţiţi în ţărişoara noastră, unde ne simţeam bine, de altfel, că Reader’s Digest a avut grijă să ne facă de râs în toată Europa. Nu om fi noi chiar ca Ivan, însă suntem destul de Gheorghe pentru a ocupa poziţia a doua.

O apariţie editorială interesantă mi-a atras atenţia, ca fiind un deget arătat cu nonşalanţă către obrazul scorţos al nesimţitul mioritic. Cartea lui Radu Parashivescu ar trebui să stea deasupra Bibliei de pe masă. Sau poate chiar în locul ei. Oricum, era o vorbă care spunea că dacă lupul îşi schimbă părul, năravul ba. Deci, dacă ai fost nesimţit toată viaţă, este cam greu să te întorci pe calea dreaptă.

Două exemple, pe care eu le consider extrem de elocvente, dar destul de banale de altfel, ale prototipului de bulangiu român sunt cele ale iubitorului de fotbal şi aceea apoliticianului. Nu că ar fi mare diferenţă. În ceea ce priveşte prima categorie, este adevărat că s-a mai renunţat la treningul cu Adibas şi la sandale, însă ploaie de seminţe şi de flegme, lista de înjurături obligatorii gen Ghidul ciobanului pentru…. fotbal sau apelarea la anumite părţi anatomice, cu sau fără corelaţie cu anumite rude rămân obligatorii, alături de preferinţe muzicale pentru vocalizatori tuciurii. Cât despre politicieni, singura diferenţă este că ei poartă costum, au şofer şi li se fâlfâie fanionul de cetăţeni. Observăm acelaşi nivel de incultură, aceleaşi ţărănisme şi atitudine antisocială. Dacă cineva doreşte să mă contrazică, chiar îl rog …. bip….. bip…. şi pe mă-sa.

Dacă tot am vorbit de tupeu şi tot meniul adiacent, cred că ar trebui să tratez şi reversul medaliei, al lipsei tupeului în situaţiile în care acesta este necesar. Toţi românii sunt lupi când sunt în turmă şi până când au nevoie de ceva de la stat. Atunci devin mieluşei. Atunci merg cu sacul şi cu săru-mâna.

Şi după aia ne mirăm cum de graficul corupţiei a ieşit de mult din schemă. Nu putem ignora poliţistul de la ghişeu sau secretara mereu nervoasă… Ne mănâncă în palmă să dăm şpagă, pentru că ne este ruşine să ne apărăm drepturile, pe care oricum nu le avem. Toţi suntem zmei, toţi i-am cotonogi pe aceşti funcţionari cu acelaşi aspect ca acum 30 de ani, dar cu monitoare de 19” în faţă, la care se uită ca la un manual de cuantică şi care numai că nu-şi trec tarifele de şpagă pe uşă.

Până la următoarea şarjă de aberaţii ciocu’ mic, băi, că vă sparg!