Aventurile marinarului pe valurile politicii româneşti devin tot mai îndrăzneţe şi se propagă tot mai în larg. Lovitură mediatică după lovitură mediatică, succes la public, fotografii, petreceri. Cam aşa arată o zi din viaţa preşedintelui Băsescu.
Există trei puncte de vedere din care putem analiza această campanie foarte bine pusă la punct de popularizare a primului om în stat. Cea a individului de rând, care adoră „băile de public” ale lui Băsescu, care face poze cu el şi care este în extaz când stă la un restaurant pe malul mării lângă o figură aşa de importantă. Iar dacă interlocutorul-vedetă mai şi trimite zâmbete specific marinăreşti şi la nivel de copil de 5 ani, toată lumea este mai mult decât fericită că România se poate mândri cu un astfel de şef de stat.
Apoi este categoria a doua, care îl salută pe Băsescu cu „Săru’mâna domnu’ Iliescu.” Iar cea de-a treia categorie, în care consider că se încadrează şi opiniile exprimate în acest articol este cea a hulitorilor, a analiştilor simpli din popor, care nu vor să creadă că în ţara noastră totul este lapte şi miere. În ceea ce priveşte feţele publice care apar la televizor şi pe ai căror posesori ar trebui să îi considerăm formatori de opinie, situaţie este din nou duală. Există acelaşi gen de oameni care credeau că Ceauşescu este geniul din Carpaţi şi care făceau propagandă şi care nu se tem să arate o poziţie extrem de indulgentă faţă de întreg aparatul prezindenţial şi guvernamental şi cei care critică aceste ipostaze acoperite de ipocrizie.
Poate o să mă întrebaţi, de ce îl critic eu pe Băsescu. Cu ce drept? Poate că este un băiat bun şi există tot felul de jocuri de culise prin care se încearcă discreditarea lui. Poate chiar încearcă să facă ceva în ţara asta şi să o ducă pe culmile progresului. La această întrebare pot să răspund extrem de simplu, în trei paşi. Unu, pentru că pot, iar libertatea cuvântului îmi oferă acest privilegiu, doi, pentru că am cunoscut destui politicieni pentru a-mi da seama că nu se pot folosi toţi aceşti termeni în acelaşi context şi trei, şi Ceauşescu avea aceleaşi intenţii.
Ştiu că este o temă oarecum plictisitoare pentru unii şi poate chiar expirată şi răs-analizată, însă, după părerea mea, este un subiect care nu trebuie uitat, dar mai ales privit exhaustiv. Pentru că într-o ţară care vrea să fie republică parlamentară, dar nu este nici pe departe o structură de acest gen, în care preşedintele îşi bagă nasul unde vrea oala lui, nu este normal să reducem la tăcere asemenea discuţie.
Nu vreau să pară ca o teorie a conspiraţiei, pentru că nici nu este. Trebuie să luăm datele şi evenimentele ca atare. Spre exemplu, isteria mediatică Băsescu a condus la crearea unui vocabular extrem de enervant şi limitat, pe care îl auzim de fiecare dată când are loc ieşirea din Olimpul bucureştean pe stradă, alături de muritorii de rând. Expresii ca „baie de mulţime” au abuzat de răbdarea noastră şi au constituit o sursă interminabilă de reproducere pentru jurnalişti.
Nu au fost puţine nici cazurile în care Băsescu a fost acuzat că îşi asumă prerogative, pe care preşedintele nu le deţine în mod normal în Constituţie. Trecând pe acestea, cea mai simplă formă de nerespectare a protocolului politic prezidenţial, Băsescu participă la şcolile de vară şi se cotrobăie în bucătăria pedistă ca la el acasă. E clar că nu se poate impune foarte strict o astfel de restricţie, întrucât să nu uităm că preşedintele este sprijinit şi provine dintr-un partid, la un moment dat. Şi Iliescu, făcuse din PSD un al doilea Cotroceni.
Însă această metodă de implicare pe faţă, ca să nu mai vorbim de participarea organizarea vieţii politice în mod subtil, nu este benefică nici unei structuri comunitare. Sau cel puţin nu ar fi într-o ţară normală. Dar la noi, este acceptat, pentru că mare parte a indivizilor cu drept de vot nu au nici cea mai mică ideea asupra conceptului de prerogativă prezidenţială.
Dar ce s-o mai lungim. Totul se rezumă la afirmaţiile lui Băsescu, care au fost extrem de sugestive, în cadrul vizitei de la Întorsura Buzăului, unde a declarat că poporul îi dă putere. Sau ceva de genul Lăpuşneanului: „Mulţi, dar proşti”.