[CRITICĂ EXISTENŢIALISTĂ] OBRAZ SCORŢOS adolescenţă trasă de curent

publicat de parvu.septimius | August 9th, 2007

scris de Mihai Nicolau | nicolau.mihai@urbanfactor.org

Adolescenţa conform DEX-ului, este perioada vieţii cuprinsă între vârsta pubertaţii şi cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcţiilor fizice şi psihice ale organismului. Din fr. adolescence, lat. adolescentia.

Cum petrec adolescenţii… adolescenţa? Aş vrea sa încep cu o bucăţică din definiţie: maturizare treptată. Foarte mulţi tineri aleargă pur şi simplu după maturitate. Vor să fie cât mai adânci în explicaţii, mai critici, mai lipsiţi de glume simple. Se îneacă în gânduri profunde, îşi iau mers de oameni serioşi. La şapt’şpe ani vor să fie ştiuţi ca profunzi cugetători şi de ce nu, intelectuali. Se grăbesc să fie aşa. Nu mai au răbdare. De fapt, cam nimeni nu mai are răbdare să asculte pe nimeni, să ia în considerare ideile celuilalt. Fac oricum ce îi taie capul cu atât mai mult dacă eşti mai „scăzut” ca vârstă decât el. Grabă, grabă şi iar grabă. Bun. Revenim. Trecem la o altă categorie a adolescenţilor, una din multele, dar le voi scrie doar pe acelea care mi se par cele mai “jenibile” şi care nu sunt atât de comentate precum “gruparea manelistă”.

Categoria celor care sunt fani împatimiţi “Marimar”, “Betty cea urată” sau super-producţiile, din ciclul “Râde şi boul de voi”, “Lacrimi de iubi”, “Numai iubi” (prescurtăm că ne e lene să spunem sau să scriem “iubire”, “iubito”, “iubesc”, aşa e trendul!). Cei pasionaţi de aceste “pilule de râs” sunt foarte frământaţi de ce a făcut Juan Alunos cel Rău cu Fistic Armanda, soţia lui, care are un copil cu unchiul acestuia, despre care se crede ca face afaceri cu varul celui de-al doilea soţ, despre care se spune că a fost coleg de şcoala cu nepotul acestuia, că e posibil să fii fost şi în aceeaşi creşa, presupuşi homosexuali. Pe cine interesează asta? Nimeni nu răspunde, evident. Te simţi? (ca să nu îşi dea lumea seama şi să nu te faci de râs cere voie sa speli buretele). Această adunătură fani telenovea, la filmul “The Wall”, după albumul cu acelaşi nume al trupei Pink Floyd, probabil s-ar scărpina în moalele capului derutaţi (cu unghiile făcute, cum altfel, decât la manechiură, deocheate, lacuite), ridicând dintr-o sprânceană, pensată bineinţeles, (şi nu mă refer doar la femei, ci şi la metrosexuali), întreband apoi: “Dar Dan Bordeianu şi Adela Popescu nu apar?”. Păi… nu. “A, atunci filmul e nashpa (că aşa e trendul: “tz” în loc de “ţ”, “j” in loc de “şi”, “k” in loc de “ci”, “ce”, “cu”, “co”, “ca”, “sh” in loc de “ş”). Dai pe Acaasăăăă”.

A treia categorie pe care o voi prezenta este cea a “purtătorilor de gumari” (aşa cum i-am poreclit pe converşi). Galbeni, mov, roz (Sunt băiat? Ce contează. Se poartă? Îi port), steluţe turcoaz, Barbie imprimate. Se poartă. Asta e moda dom’ne. Discuţie: “Doamne, puştiule, ce tari îs, tre’ să imi iau si io, sa fiu in pas cu moda”. Şi din cavitate bucală în cavitate bucală, află toată lumea şi işi cumpără. Dar dacă la şcoală ar trebui să se poarte uniforme….NUUU ar urla mulţi. “Cine o să mai îmi admire ciuboţelele mele trendy?. Nu o să mai fiu cool”. Ete fâs!

Distracţie. Cuvânt de bază al adolescenţilor ce dă în clocot în oala mass-media. Distracţia asta te distrage de la ceva, nu? Distragere, distracţie. Deci, după ce ai pictat 3 ore ceva îţi distrage atenţia. “Vreau să ies să mă distrez!”. Dar de la ce ţi-a distras atenţia? Ce ai făcut până acum? “Păi… nimic”. A, bun, deci, de la nimic te distrezi vaţ’zică. Ai obosit? Hai du-te. Du-te tare. Cică dacă bei Fanta te distrezi copios. Zău? Cred că pot să pictez şi cu “distracţia” asta în stomac. Am băut într-o zi doi litri de Fanta şi pe bune dacă am simţit vro distracţie, nu m-a distras de la nimic. Deci, nu e bună. NU VĂ DISTRAŢI DACĂ BEŢI FANTA. Sau: „mesteci şi faci faţa distracţiei”. E nu mai spune? Pe bune? “Ţaţo, îmi pare rău, dar tre’ să mă opresc din lenevit şi să “ciomflăi” chestia asta că altfel nu fac faţă.” Cui? Presiunii? “Nu”. Munceşti peste program?. “Nu. Nu fac faţa distracţiei care vine.” A naibii distracţie, a naibii chestie de mâncat. Nu se poate una fără alta. Nu rezişti. Distracţia te doboară dacă nu mesteci dintr-aia.

Titlu de ziar: “Andreea Raicu, secrete de vedetă”. Voi realizaţi că sunt tineri care mişună printre noi, care citesc cu sufletul la grumaz articole de genul ăsta?

Vorbitul la telefon. Multă lume are impresia că dacă vorbeşte la telefon ore întregi începe să îl/o cunoască. Ştie ceva despre el/ea. Viul grai nu mai e la modă (nu este aşa?). Mimica, gestica, atitudinea nu contează. Vorbim la telefon. Întreb.??. Vă căsătoriţi la telefon? Faceţi conferinţă la telefon, eventual pe Yahoooooooo Messenger cu popa? Ce frumos. O să spuneţi “DA” în faţa…..monitorului. Ce stare civilă? De ce să mergi la biserică să o vezi? Stai acasă, în izmenele tale rupte cu “leptopul” pe genunchi şi tastezi. Poţi să mai scapi câte o înjurătură Internetului că nu “merge”. Nu te-aude şi nu te vede nimeni. Faceţi şi dragoste virtual? Cu o declaraţie “copii”/paste de pe ve ve ve din dragoste punct ro, o dai gata. Te-ai achitat. Ei bine, acu’ e-acum. Cum rămâne cu inelul? Simplu. El îi spune ei: “Iubi, cumpărăţi-l din magazin, îmi trimiţi prin poştă nota de plată” (că altfel de unde să ştie că ea nu minte? Dar ei se cunosc doar? Nu? Doar vorbesc la telefon)… “şi eu iţi voi trimite banii” (cum altfel)… ” decât pe card. Te iubi!” (evident). Vaaaaai. Împuşcaţi-l că se chinuie.

La teatru mai merge adolescentimea? Da. O centime din elevi şi aşijderea din studenţi, în rest merg tot pasionaţii vechi. Actorii scot la suprafaţă ceea ce nouă ne este teamă sau ruşine să arătăm. “De ce să merg la teatru să îl văd pe ăla cum vorbeşte pe scena? Lasă că am şi eu texte d-alea, cum ar fi: “Viaţa mea întreagă e un teatru. Ba chiar sunt supărat pe ea” (pe viaţă, “care este”). Adevărat. Dar eşti penibil si joci prost. Cere-te-afară.

Acum probabil când v-ati încordat maxilarul, tâmplele vă pleznesc de nervi sau poate nici nu vă pasă ce scriu p-aici, vă întrebaţi: “Dar tu din ce categorie faci parte? Tu ce eşti?”

Eu…….”Sînt vechi, domnule” (I.L. Caragiale)