De curând am fost cu toţii martorii unei demascări dureroase. Dureroase pentru demnitatea noastră, pentru statutul nostru de intelectuali în devenire, dar mai ales pentru normele care guvernează poziţionarea rolului fiecăruia în societate.
Înainte de a intra in subiectul propriu-zis, deşi probabil toată lumea care are legătură cu Facultatea de Ştiinţe Politice sau cu ceea ce s-ar putea numi o carte de psihologie politică, a ghicit la ce mă refer.
Oricum, aş mai vrea să subliniez încă odată ideea pe care am adus-o în discuţie de mai multe ori: învăţământul şi normele care ar trebui să ghideze punerea în mişcare a unui sistem care formează însuşi bazele funcţionării motorului oricărei societăţi moderne. Educaţia românească se bazează tot mai mult pe egalizarea nivelurilor la care îşi desfăşoară activitatea intelectuală şi pedagogică cei care tocesc inutil băncile şcolilor. Nu mai poate fi vorba de voinţă de a învăţa. De fapt, de mult nu mai poate fi vorba despre aşa ceva, totul limitându-se la obligaţia de a merge la şcoală şi la mândria de a agăţa o diplomă pe perete, care de cele mai multe ori ilustrează fals capacităţile celui care o deţine.
Acesta este primul nivel pe care vreau să-l consolidez în construcţia temei din acest editorial, subiect pe care încă nu o să-l dezvălui. Am văzut cu toţii indivizi gen Mischie, care se mândresc cu titluri de doctori în domenii cu care nu au nici cea mai mică tangenţă. Să nu mai vorbim personalităţi de mâna întâi care corodează graniţele moralei academice prin falsificarea reală sau doar prin ocolirea regulamentelor şi regulilor de bun simţ şi se instalează comod în tronul de întâiul academician al ţării. Cazuri concrete pot fi înşiruite pe zeci de rânduri, începând cu politicieni care conduc sau dirijează partidele de la putere şi mergând până la literatura de duzină, de o calitate îndoielnică a doi dintre fruntaşii României postdecembriste, Ion Iliescu şi Constantinescu. Ultimul în cauză este un exemplu extrem de atractiv, întrucât conţinutul cărţilor cu orientare politică nu cred că este cunoscut nici chiar de dânsul; când mă refeream la cărţi cu valenţe politice vizam o Biblie în patru volume, cu denumirea bazată pe teme arhitecturale. Prietenii ştiu ce!
Dar totuşi, ca să nu o mai lungesc mult, o să trec încet către al doilea nivel al subiectului fierbinte care ne macină gândurile de viitori politicieni.

Taming of the shrew

Nu este neapărat o bucurie că am onoarea de a relata acest caz din motive evidente, însă, pe de altă parte, s-ar putea să fie un capăt de pod în evidenţierea neregulilor din breasla cadrelor universitare din Românica noastră. Un caz grav de furt intelectual a pătat obrazul… nu ştiu exact al cui, al instituţiei care i-a oferit un post sau al nerecunoscătorului care a muşcat mâna samariteanului. În oricare dintre perspective, situaţia este un semn de exclamare care ar putea crea un precedent periculos, sau dimpotrivă, productiv în ceea ce priveşte eliminarea unor astfel de intruşi intelectuali din spaţiul academic românesc.
Sau mai pe scurt, modificarea statulului Laviniei Betea în cadrul Universităţii din Bucureşti ar putea fi un semn de bun augur pentru cei care cred că la un moment României îi va creşte un obraz în loc de scorţa care îi acoperă partea superioară. Ca să luăm lucrurile de la început şi treptat, trebuie să pornim de la premisele care au condus la crearea acestui incident neplăcut.

A fost odată ca-n poveşti….

Istoria unuia dintre cei mai mari specialişti în comunism din România, cum se autointitulează doamna Betea nu este în mod special relevantă şi poate fi studiată pe o serie de site-uri de profil. În subiectul de faţă ne interesează mai mult geneza lucrării în discuţie, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist. Despre cartea respectivă se pot spune trei lucruri, în mare. Este principalul, sau mai degrabă, spre fericirea unora, a fost principalul material din aria curriculară a cursului de psihologie politică, în al doilea rând, se prezintă ca o interesantă combinaţie de păreri ale unor psihologi şi sociologi, care din păcate au formulat teorii a căror validitate actuală poate fi contestată; o să mă opresc aici cu aprecierile în ceea ce priveşte această temă, iar în ultimul rând ceea ce a fost dovedit public, faptul că este o combinaţie şi mai nefericită şi curios de identică (cea mai mare parte a pasajelor copiate) cu formulările unui oarecare străin (pentru necunoscători), pe numele său Richard Pipes. Cam aceasta este imaginea de ansamblu care s-a creat în jurul personajului principal al epopeii noastre.

Odihnească-se în pace

Un alt aspect pe care aş vrea să-l evidenţiez la acest nivel este o apreciere care o să completeze această frescă a înşelăciunii. Nu vreau să sune ca un necrolog, însă această demascare ar putea fi primul pas în acest sens.
Cu siguranţă nu voi cuvânta celebrele cuvinte, extrem de morbide, care ne înfioară urechile la fiecare înmormântare…. A fost un om bun… un soţ devotat… un profesionist….. Pe scurt, doamna Betea s-ar putea identifica cu un termen care se regăseşte din abundenţă în textul dumneaei, acela de mit pietrificat. Şi dacă tot am demarat în acest gen de termeni propagandistici, trebuie să mă exprim, tovarăşi, pretini, de la oraşe şi de la sate, că sper că acesta este începutul construcţiei omului nou. Profesorul pregătit, profesionist, cinstit…
Pe� de altă parte, am citit şi un drept la apel al doamnei Betea, publicat într-unul dintre cotidianele naţionale cu tiraj important şi public larg, la care are o funcţie relativ importantă şi trebuie să recunosc că mi se pare că nu este altceva decât un mod de a se disculpa elegant. Este copiat, dar numai 5%, numai în prefaţă… departe de a fi o motivaţie academică, dar mai ales convingătoare.
Trebuie să recunosc totuşi că parţial are dreptate şi nu puteam arunca cu pietre chiar ca în antichitate în cine nu ne place, însă opţiunea aplicată în final nu este nici ortodoxă şi în nici un caz academică. Nu poţi arunca cu piatra la rândul tău în altul, dacă şi tu te simţi cu musca pe căciulă. Şi mă refer la partea finală a articolului în cauză, pe care îl puteţi găsi la adresa din partea de jos a paginii. Diferenţe între cazul prezent şi alte situaţii (dacă într-adevăr pot fi validate acuzele doamnei Betea) sunt numeroase. La alţii nu s-a trezit nici o turmă de oi, adică un grup rău-voitor de studenţi care să împroaşte cu noroi, precum în cazul de faţă. Şi atâta timp cât nu va exista, cred că nici un ar trebui să ne bazăm pe principiul folosit de mai marii patriei. Dacă eu sunt şi el a fost. Un fel de Lanţul Slăbiciunilor mişelesc. Cazuri recente pot fi date ca exemplu, o grămadă. Dacă Voiculescu a fost şi Băsescu a fost. Nu este o decizie care să presupună spirit universitar, colegial, dar mai ales moral, capabilă de a soluţiona o astfel de criză.

Pe final, nici nu ştiu ce concluzii aş putea trage. Am văzut ambele variante, am ascultat şi am citit o multitudine de versiuni şi chiar dacă există opinii că acest caz a fost tratat cu subiectivism şi cu lipsă de prestanţă academică, care nu sunt poate total false, trebuie neapărat să privim în nucleul acestei situaţii şi să extragem gravitatea faptelor. Cum susţine şi doamna Betea, este clar că nu este singurul caz- poate doar singurul caz incriminat. Şi poate chiar este nevoie de astfel de grupuri de studenţi pârâcioşi care să stârpească astfel de excese academice, dacă altfel de modalitate nu există. Şi pot paria că în curând cărţile nu vor mai fi scrise de alţii şi prezentate de doctoranzi ca fiind ale lor, diplomele nu se vor mai cumpăra, iar pretenţiile profesorilor se vor alinia la capacităţile proprii.