Ce mai poate scrie un biet editor, bătut în cap de soare şi de avalanşa de evenimente din ultimele zile? Cu siguranţă poate trata un singur subiect. Despre o adevărată vară neagră care apasă pe spinarea unei Românii tot mai nepăsătoare şi lipsită de voinţa de a se mai luptă cu destinul potrivnic. Meniul acestui festin macabru este asezonat cu de toate: căldură excesivă, un car de accidente rutiere, care nu încetează niciodată să ne uimească prin violenţa grotească cu care e desfăşoară în faţa unei naţiuni şi aşa moleşite de preocupările monotone ale vieţii cotidiene.

Pentru început, canicula. Baba se piaptănă şi satul arde. Cam aşa s-ar pune în imagine acest cadru psihedelic al unei veri într-adevăr ucigătoare. Nu suntem singurii bătuţi de soartă, deşi dacă priveşti la jurnalele TV ar putea părea că săraca Românică se luptă singură cu natura dezlănţuită. În stilul caracteristic mioritic, aşteptăm să vină alţii şi să ne rezolve problemele. Remeş, un ministru al cărui portofoliu egalează lista de cuceriri a Andreşancăi. Specialist în 20 de domenii, dar cunoscător în niciunul, ministrul îşi flendură lipsa de capacitate în faţa camerelor de filmat, cu o nonşalanţă molipsitoare. Face planuri pentru o perioadă care ar începe peste trei luni şi le prezintă cu mândrie. Întrebat ce plan de urgenţă are, acelaşi Decebal Traian, eventual Augustus Scorillo Octavianus Burebista, dă din umeri. Nu se poate, dom’ne! Face şi el ce poate conform legislaţiei în vigoare. Acordă despăgubiri celor ale căror recolte s-au prăjit. Ca un cetăţean îngrijorat, al cărui posterior este la bătaie, mă întreb ce va face atunci când pâinea va ajunge 3 lei? Idei geniale bat în direcţia scăderii TVA-ului, pe care probabil o să-l regăsim în alte dări. Dar cine mai stă să calculeze? Cu siguranţă, ca să fac o mică paranteză, nu Electrica, ale cărei facturi sunt calculate la echivalentul de 3.5 lei al unui euro. Aşa mini;tri, aşa popor! Cu siguranţă ne merităm pe deplin guvernanţii.

A doua bubă din capul Românicii- accidentele. Tot felul de Schumacheri, cu talente excepţionale aruncă în faţa trenului sau în râpă zeci de victime, care au făcut singura greşeală de a se urca în troşcoleta ruginită a vreunei firme care ar speria şi o fantomă. Cazul cel mai tragi-comic, ar fi cel de acum câteva zile, în care un cercopitec, cu talente de conducător, şi-a luat adrenalina în spinare şi s-a luat la întrecere cu un Matiz. Sau Tico să tot fi fost? Important e că spaima şoselelor a încercat să se urce pe biata pseudo-maşină, oprindu-se direct în stâlp.

Asta ca să nu mai enumăr sutele de vitejomani, care se iau la luptă cu bitumul fierbinte. Urmarea- întodeauna aceeaşi. Ştirile de la ora 5 sau Poveştiri din criptă. Aceleaşi scenarii dramatice, transformate şi vândute în fabule de doi bani, lipsite de orice valoare moralizatoare.

Nu suntem singurii, unde autocarele se iau la întrecere cu porcii zburători. Şi în Franţa sau Ungaria, tragediile ocupă prima pagină a ziarelor. Se întâmplă şi la alţii, că vorba fie, din punctul ăsta de vedere nu mai suntem aşa de foarte superiori şi de foarte unici, cum ne credem. Autostrăzile se alătură cu succes listei de locuri unde ştiriştii stau la pândă ca paparazzii. Nu putem decât să ne rugăm că poliţiştii, în loc să scrie amenzi demne de un adevărat muzeu al analfabetismului, vor începe să prindă ţiganii care fură instalaţiile de semnalizare a urgenţelor de pe marginea pseudo-autostrăzii Soarelui.

Şi că tot vorbeam de animale, nu puteam să ratăm luptele de tauri care se dau în groapa de gunoi, care se cheamă cu mândrie- politică. Dinozaurii se iau la bătaie cu securiştii, iar prostănacii visează moţiuni verzi pe pereţii. Proaspăt trezit din somnul cel de DNA, stăpânul Zambaccianului se imaginează iar între prinţii electori ai regatului social-democrat. Trecând peste exprimarea metaforică, Adi Năstase a declarat că vrea din nou să urce în podul PSD-ului şi să se numere printre membrii din conducerea şlehtei roşii. Vorba fie, între papagal şi prostănac, mai bine alegi Bunicuţa. Însă Bunicuţa s-ar putea să fie ocupată cu Băselul, veşnic moralizator, luându-se la trântă atât pe planuri mioritice, cât şi în ograda altora. Ceea ce ne duce la ideea că Mioriţa va fi o baladă veşnic actuală pentru români. Ar crăpa şi Greuceanu de ciudă dacă ar ala cum bagă Băsescianul zmeii cu capul sub pământ şi le retează pretenţiile fabulistice din cap. Mucles!

]]> http://urbanfactor.org/articole/editorial-2/feed/ 0 http://urbanfactor.org/articole/epopeea-mioritica-aberanta-frumoasa-tara-pacat-de-popor-episodul-x/ http://urbanfactor.org/articole/epopeea-mioritica-aberanta-frumoasa-tara-pacat-de-popor-episodul-x/#comments Thu, 09 Aug 2007 14:52:27 +0000 parvu.septimius http://urbanfactor.org/articole/?p=130 scris de Septimius Pârvu | parvu.septimius@urbanfactor.org

EPISODUL X: DIVINA TRAGEDIE

Un vechi comunist uitat între paginile unor cărţi prăfuite spunea cu îndârjire că lumea românească modernă este bazată pe personajele şi lumea creată  de ilustrul

Caragiale. Numele lui era Belu Zilber. Un om, nevoit să-şi trădeze prietenii şi un individ care a trebuit să se vândă pe sine pentru a supravieţui. Însă din toate ororile la care a fost supus apropiatul lui Pătrăşcanu, nu trebuie să reţinem decât un gest elementar, care după umila mea opinie, este acela de a valorifica orice lucru preţios. Valoare poate părea un termen extrem de abstract, care a fost şi întors pe toate părţile în istoria filozofiei şi reconceput în fiecare context în care a reapărut. Fie că a fost vorba de revoluţie, fie de o crudă execuţie, valoarea s-a întruchipat în ceva.

Cugetând asupra valorii în elementul său, în zilele noastre, am conchis cu profundă dezamăgire că începe să se dizolve în masa de necunoscuţi, în fundul unei găuri nemărginite, asemănătoare cu cea imaginată de Marin Preda. Am privit în primă instanţă la politicieni şi caricatura grotească a ceea ce se numeşte viaţă politică în România. Un Jupân Dumitrache marinăresc, care conduce nava ca pe un batiscaf găurit, urmat de un soi de corsari care ar sări în slujba primului armator cu ceva peşcheş în buzunar. Tot felul de tineri Titulescu, care sub influenţa unei ore de tras pe nas şi-ar vinde şi mama ruşilor. Şi ca zestre ar da şi ţara. Tătuci şi Bunicuţe în ţoale festive, care trag de vălul mortuar al rămăşiţelor socialiste şi al abundenţei marxiste cu puţinii dinţi printre care scuipă încrezători idei promiscue votanţilor creduli de vârste onorabile. Securişti şi motani zâmbăreţi din romanele apuse ale lui Lewis Carroll, care se dizolvă îndărătul unei Alise, nevinovate în faţa Pălărierului Nebun, care cercetează, între două ceaiuri dosarele prăfuite metamorfozate într-o bucată de ciupercă otrăvitoare, cu embleme politice striate ermetic. Şi dacă acest pasaj este prea metaforic, putem întruchipa Bucureştiul anilor 2000, ca pe un loc unde mişună trădarea, minciuna, făţărnicia şi înşelăciunea autorizată de deţinătorul legitim al monopolului coerciţei, vorba lui Weber, care ar crăpa de ruşine şi s-ar arunca sub o şenilă dacă ar vedea ce glumă proastă au ajuns birocraţia şi vocaţia, pe care le teoretiza cu patos la apusul primei conflagraţii mondiale. Republica de la Weimar l-a dezamăgit, dar România l-ar ucide. Între bâtele date între primari şi prefecţi, preşedinte şi miniştri, nu ne rămâne decât să ne refugiem într-un univers al nostru, pe care nu ni-l poate răpi nimeni.

Dar nici universul literar, căci despre el era vorba, nu mai este la adăpost. Kitschurile şi tentativele de producţie literară ne împing spre un culminant suicid cultural. Ce mai poţi face când Coehlo devine Filozoful în persoană, Dan Brown a scris „cartea cărţilor”, iar Harry Potter devine cel mai de succes erou. Nu pot spune că nu au valoare literară, pentru că, dacă stăm să cugetăm mai pe îndelete şi cărţile Sandrei Brown au valoare. Pentru cine le acceptă.

Cum şi universul imaginarului mi-a fost luat de sub nas de societatea astenică autohtonă, încerc să mă refugiez înspre ultima metereză, impusă de lipsa de candoare a modernităţii, cea a televiziunii. Dar fugind de ştirile sadice, trecând cu greu de laudele şi de imbecilitatea unor auto-proclamaţi granzi politici şi financiari, încerc să mă pun la adăpost în spatele unui film de calitate. Dar cu ce să încep? Cu RBD, cu vreun film cu un karatist de doi bani, care e bătut de ţiganii ferentarieni sau cu vreo producţie proaspată de pe canalul plin de lături al turcaleţilor din clanul lui Dogan.

Deci soluţia rămâne să mă pun în faţa tunului şi să sper că va trage cineva.
Dar totuşi îmi pun o întrebare elementară. Unde au dispărut urmaşii lui Iuliu Maniu? Unde sunt idealurile ale lui Călinescu sau ale lui Orwell? Unde s-au prăpădit marile talente ale lui Anthony Quinn, ale lui Roger Moore sau poate chiar ale lui Toma Caragiu? Mi-e greu să cred că putem fi atât de indiferenţi faţă de propria cultură, faţă de tradiţia care ne şade ca o povară în spinare şi aşteaptă să fie cărată până va fi eliberată de sub jugul grotescului. Poate ar fi necesar un nou război de independenţă să scăpăm de toată prostia şi de intoleranţa faţă de frumos. Să ştergem de pe ecrane faţa şi talentul mojic al unor nulităţi, să nu mai vedem telenovele cu Zăvoranu mereu în spasme la televizor, să nu mai vedem filme turceşti sau indiene, turnate pe bandă rulantă sau aberaţii cu monştri de doi bani care sar din spatele unui perete de carton fals. Trebuie să punem lângă literatura lipsită de substanţă, o carte bună, care are toate şansele să supravieţuiască memoriei generaţiei actuale. Dar mai ales, nu trebuie să uităm de Iuliu Maniu şi să trivializăm conceptul de om politic la basca lui Băsescu.

Totuşi încrederea mea rămâne, palidă, în voinţa autonomă a generaţiilor viitoare, care nu se vor opri la Filozoful Coehlo, la Actorul Oana Zăvoranu, la Politicanul Băsescu, Iliescu sau Ponta sau la Eroul Absolut Harry Potter. Sper că vor ştii să cântărească valoarea.

]]> http://urbanfactor.org/articole/epopeea-mioritica-aberanta-frumoasa-tara-pacat-de-popor-episodul-x/feed/ 0 http://urbanfactor.org/articole/ce-ne-streseaza-numarul-x/ http://urbanfactor.org/articole/ce-ne-streseaza-numarul-x/#comments Thu, 09 Aug 2007 14:51:21 +0000 parvu.septimius http://urbanfactor.org/articole/?p=129 scris de Septimius Pârvu | parvu.septimius@urbanfactor.org

AMORUL IDOLILOR

Frunzărind printre programe, am dat peste un film stupid despre un film şi mai stupid. Era ceva de genul „making of Dinasty”. Cine mai ţine minte serialul acela de doi bani, care a înfărbântat sufletele predecesoarelor telenovelistelor de azi. Deşi nu am rezistat mai mult de 10 minute, la un moment dat s-a întâmplat o chestie amuzant de tragică. O baragladină din clanul boieresc american, antiteza ambulantă a Ewingilor, se căsătoreşte cu Prinţul Mihai de… Moldova?!? Vorba unui personaj: kakaia. O fi altă Moldovă sau Basarabia noastră cea rusificată a devenit peste noapte şi regat? Colac peste pupăza regală, un comando de pseudo-mascaţi intră peste invitaţi şi încep să-i împuşte. Clar era altă Moldovă, că prea aveau arme de ultimă generaţie şi uniforme de l-ar face pe Ahmadinejad să- şi dea cu bomba nucleară în cap.

În Japonia a fost întrerupt din motive de cheltuieli inutile un show erotic pentru surdo-muti, copiat după programele canadiene în care o duduie darnică se despuia de textilă pe ritmul vremii. Mă gândesc aşa, în cugetul meu, că poate ar trebui să o lăsăm mai uşurel şi noi cu transmisiile din Parlament, că oricum au aceaşi efect. Poţi să îi înţelegi doar din semne, iar când intri în profunzime, ţi se face măciucă la replicile siliconate darnic cu stropi de ploaie şi fulgere.

Poliţia rusă caută un meteorit de 3 tone, care a dispărut chiar de sub nasul. Cantitate mică, monşer! La noi a dispărut o flotă şi un fond de investiţii de sub nasul unei întregi populaţii.

Tartorului Diaconescu i-au crescut cojones. Spiritul de Caracal a început să dea pe dinafară. De când are maşină de fiţe ca a lui Becali şi vilă ca a lui Sârbu, stresomanul nocturn nu mai are aceeaşi faţă de capsoman, ci se răsteşte la invitaţi, iar persanul de Obor din sufragerie nu mai e călcat de Adibaşii tuturor amăreştenilor. Aş recomanda nişte terapie cu modestie, că, după umila mea părere, a început să creadă că are o televiziune adevărată. Una două o să înceapă să bage filme cu van Damme şi să reediteze emisiunea lui Mircea Radu sub numele “Din adevărata dragoste”.

CRITICA NAŢIUNII IMPURE

Dacă Băsescu a sugerat ca româna să se studieze ca limbă străină pentru maghiari, poate ar trebui să învăţăm şi noi ungureşte, să ştim în ce tren să ne urcăm la Sfântu Gheorghe, când suntem în spatele liniilor inamice şi se vorbeşte codat.

La fratele geamăn, telenovelistic al primelor Antene, vedem o emisiune prăfuită, prezentată de un alt geamăn, de pe vremurile bune ale lui Mirciulică, mare cititor şi comentator de ziare. Pe numele lui mitologic, Oreste. Fără să mă încumet să urmăresc emisiunea, am reuşit totuşi să citesc tema. “Teoria conspiraţiei IV: IM Pacepa vorbeşte!” Măi să fie! Şi eu care credeam că e mut. Că de 17 ani se tot chinuie unii şi alţii să-l facă să vorbească prin felurite metode şi tot nu au reuşit. O fi având Oreste sânge de Securist în el, că ăştia nu se destăinuie decât în grup.

Zilele trecute la 1 şi 1, o imagine derajantă. Părintele nostru constituţional în luptă cu mai tânărul şi lucidul Cătălin Avramescu. O figură fantasmagonică şi puţin senilă a lui Iorgovan m-a pus pe gânduri. Oare unde e măreţia PSD-ului de altă dată? Din partid de fripturişti se transformă chiar aşa, într-un sanatoriu, populat de bunicuţe şi de prostănaci? Dacă ar fi văzut Nicu ce a ajuns din căţeii lui de curte, economiseam un glonţ.

Edilii din Bucureşti sunt cei mai cinstiţi din ţară. De ce? Foarte simplu. Au zis că o să cumpere autobuze cu aer condiţionat. Aşa au şi făcut, însă au uitat să menţioneze că este condiţionat de deschiderea uşilor.

Vadim ne ameninţa că dacă vrea muşchiul încordat de electroşocuri, o va aduce în România pe nepoata lui Mussolini. Tot în aceeaşi seara, Bolcaş completa invtaţii pentru stafia lui Ciano, mumia lui Franco şi sânul stâng al Ciociolinei.

În ultima vreme am fost implicat într-o serie de polemici care au fost etichetate drept antiamericane. Eu însumi am fost acuzat că mă tem prea mult de politica externă a Statelor Unite în lume. Acuzaţia mi-a reînnoit reflecţia asupra fenomenului. Ce înseamnă în realitate a fi antiamerican?! Există vreun barometru al atitudinii faţă de Americanism dotat cu o scală negativă care să măsoare sentimetul anti-American?! Când numele de America a ajuns să înglobeze o plajă atât de largă de înţelesuri precum Lumea Nouă, capitalismul, modernitatea, Occidentul, neoliberalismul te trezeşti în faţă unui hăţiş semantic. Acest substantive propriu a ajuns să se conjuge cu toate ipostazele modurile de punere în discuţie a realităţii politice.

Cu câteva decenii bune în urmă ziaristul Henry Luce vorbea despre “secolul american”. De curând Julia Sweig semna o carte numită “Secolul antiamerican”, în care analiza evoluţia sentimentului American în secolul XX şi sugera diferite soluţii pentru atenuarea intensităţii acestuia. Formulările celor doi autori indică două povârnişuri sprijinite pe acelaşi pisc. Indiferent cu ce tonalitate priveşti fenomenul privirii tale îi este refuzată ignorantă. Vrem nu vrem trebuie să subscriem, măcar acuma la început de mileniu afirmaţiilor lui Bill Clinton şi ale doamnei Albright care considerau SUA o naţiunea indispensabilă pentru mersul omenirii.  Şi acum să ne întoarcem la implicaţiile practice ale tabloului.

Ce înseamnă să fii antiamerican?! Este cam greu să fii American ca locuitor al unei ţări care orbitează în sfera Occidentului şi impărtăşeşti un anumit mod de viaţă- societate de consum întretinută de o economie de piaţă mai mult sau mai puţin eficientă; Internet; aparatură electrocasnică; burse la diferite universităţi, McDonald’s. Până şi Fidel Castro le-a mărturisit unor vizitatori străini cât de impresionat este de Internet şi cum adună zilnic pe o agendă informaţii luate online.  Şi cu toate acestea el continuă să-şi definească identitatea prin opoziţie cu vecinul mai mare de la nord.

Cred că importantă antiamercanismului stă în faptul că acesta, asemeni unei picături de turnesol de poate developa radiografia unei societăţi cu toate straturile sale şi ne poate dezveli la nivel global topografia tuturor societăţilor care trăiesc în societatea planetară a naţiunilor.

Aşa cum cuvântul America se exprimă la mai multe niveluri: politic; social; economic; militar; cultural; retoric tot astfel antiamericanismul are mai multe forme de agregare.

Avem un antiamericanism organizat politic şi/sau militar în ţări unde prezenţă trupelor SUA se prelungeşte după vreun conflict; unul economic care opune firmele americane celor asiatice, să zicem, dar care produce fricţiuni chiar şi între cele două maluri ale Atlanticului sau care, mai nou opune Rusia Occidentului; un altul retoric care cuprinde numărul cel mai mare şi mai eterogen de membri şi la care subscriu cetăţeni americani sau de alte nationalităţi; hippie ori ecologişti ce se împotrivesc globalizării la întrunirile G7 şi care, asemeni unui halou înconjoară toate celălalte forme de ostilitate mai sus mentionate. În interiorul comunităţilor nationale atitudinea diferă deasemenea. Astfel în ţările Europei Centrale avem o paletă largă de atitudini care se întinde de la afinitate sinceră la ostilitatea la fel de sinceră. Toate aceste atitudini tind să corespundă unor categorii socio-economice şi stiluri de viaţă diferite. Avem astfel intelectualii anti-totalitari care văd în proamericanism o chezăşie a progresului liberal; avem politicienii postdecembrişti care din aceleaşi motice cu intelelectualii la care  se adaugă  oportunismul subscriu unei atitudini proatlantice; avem societatea profundă animată de sentimente amestecate ce se termină în ostilitate în cazul bătrânilor care au suferit bombardamentele aliate din ’44 şi care, datorită vârstei se situează în exteriorul unei modernităţi în care modul de viaţă american este cvasi-omniprezent.           

Aleg să consider antiamericanismul drept o expresie a unei balanţe psihologice care operează la nivelul mentalului colectiv. Ce înţeleg prin aceasta?

În lupta pentru întâietate dintre state apariţia unui hegemon este întâmpinată prin două tipuri de comportamente: balansare- statele se unesc pentru a-l contracara pe ambiţios să ralieze, când statele mai mici se aliază acţiunilor acestuia. În condiţiile unipolarităţii şi hegemonismului planetar american comportamentul statelor din fostul bloc comunist cu aspiraţii occidentale printre care şi românia a fost acela de raliere la scopurile Washingtonului.  Balanţa de putere politică este un compromis între adversari care negociază provincii, sfere de influenţă şi pieţe de desfacere. Înţeleg prin balanţă psihologică urmarea la nivelul psihologiei publice a unei amenajări sociale operate de factorul politic în urma unei presiuni exterioare. Aşa cum frustrările cenzurate în public de către un individ se refulează în alte spaţii, tot astfel mentalul colectiv refulează în interiorul socialului ce nu poate exprima prin discrusul oficial. Pe vremea regimului ceauşist dizidenţa era o formă de lubrifia asprimea mecanismului de stat. Astăzi discursul public este implicit sau explicit proamerican. Dar servilismul politici excterne româneşti, nedreptăţile săvârşite de firmele internaţionale în absenta unei opoziţii serioase a mediului de afaceri autohton lasă urme. Şi acestea sunt expulzate în eterul social la nivelul bodegilor ori publicaţiilor marginale fără cotă de audienţă.

Este şi acesta o formă trunchiată de aplicare a doctrinei Sinatra: <mă înclin, mă prefac>, dar nu mai procedăm <în felul nostru>.

Încet-încet termenii şi limbajul filozofiei media au început să se statornicească şi în spaţiul românesc. De ceva ani buni încoace agenţiile guvernamentale sunt tot mai interesate de reputaţia României şi străinătate şi sunt dispuse să cheltuiască sume semnficiative pentru a crea şi întreţine o anumită percepţie a Occidentului asupra ţării noastre. Auzim frecvent de noţiuni precum brandul de tară sau firme de lobby care au un rol în poziţionarea României pe o hartă simbolică a lumii.

Identitatea naţională se construieşte treptat în generaţii prin interacţiunea oamenilor sub autoritatea unui guvern. Identitatea naţională este o medie a identităţilor subordinate ce o compun. În aceeaşi logică şi reputaţia unui popor devine media reputaţiilor cetăţenilor care îl compun. Aşa cum felul celorlalţi de a ne privi ne influenţează activitatea şi felul cum un popor este văzut în rândul celorlate popoare generează un anume comportament pe scena lumii.

Interesul pentru imaginea noastră în lume nu ţine de azi de ieri. Ne amintim că şi eroii lui Caragiale, acum peste un secol în actele lor de confuz revoluţionarism invocau exemplul statelor occidentale şi aveau în vedere reacţia pe care ar fi putut să le-o provoace. Interbelicul a frământat până la obsesie chestiunea identiţăţii naţionale. Domnia lui Ceauşescu a fost interesată în proectarea unei anumite imagini pe mapamond  ca mediator în zonele conflituale de pe harta Războiului rece. După 1990 guvernele postdecembriste succesive şi-au elaborate acţiunile conform anumitor cerinţe ale anumitor instituţii euro-atlantice: FMI, NATO, Consiliul Europei, OCEMN, UNESCO şamd.

            Dacă în timpurile interbelice discuţia identitară se purta în termenii apartenenţei la rasă sau ortodoxism, după 1990 opţiunea pro-apuseană a fost clară, iar discuţia privind identitatea s-a purtat prin filtrul culturii democratice. Aparţinem Europei pentru că suntem creştini şi avem un trecut comun, dar trebuie să ne străduim să aparţinem Construcţiei instituţionale comunitare prin angajamentul nostrum faţă de funcţionarea statului de drept; piaţă  de capital funcţională şi lupta împotriva criminalităţii. Aşa că lupta noastră pentru integrare s-a dus pe cele două fronturi: cultural şi instituţional. Trebuia să-i permitem Occidentului să ne (re)descopere.

            În imaginarul occidental, zona noastră de lume a părut un fel de ţinut barbar, asemănător imaginii pe care creştinii o aveau în Evul Întunecat despre sarazini sau mai târziu, în epoca colonială despre amerindieni.  Conturată de romane precum “Dracula” a lui Bram Stoker sau “Ruritania” lui Anthony Hope, Balcanii secolului XIX care se luptau pentru independenţa faţă de turci erau debuşeul ideal pentru spiritul de aventură a atât a nobililor şi afaceriştilor cu potenţial cât şi a publicului încorsetat în cotidian. Un ţinut încă virgin, cu păduri imense în care vârcolacii, ţigăncile cu fuste colorate şi vampirii străjuie câte-o poveste de dragoste între o prinţesă răpitoare şi un gentilom rătăcitor. Chiar la noi, romanele lui Sadoveanu au creionat această atmosferă de contrastat între autohtonul mioritic şi influenţele străine. Azi aceste mituri, încă persistente au devenit cheia noastă de intrare în lumea Soarelui-Apune. Totul ţinea de capacitatea noastră de instrumentalizare a acestor mituri ca mijloc de captatio-benevolentie a Vestului. Mitul lui Dracula, spre exemplu, marginal istoriei noastre a ajuns miza unui proiect de dezvoltare turistică de proporţii.

Cinematografia occidentală însăşi nu a ezitat să  speculeze acest nucleu de oportunităţi. Pe lângă producţiile devenite deja clasice precum Dracula lui Bella Lugossi sau cu Gary Oldman în ultimii ani au apărut o serie de realizări care, chiar dacă nu scapă de canon prezintă un minus de ficţiune.  Mă uitam cu ceva timp în urmă la un film care îl avea în centru pe Dracul/Vlad Tepeş interpretat de Rudolf Martin alături de actori români precum Dan Bordeianu şi Eugen Cristea sau la cea mai recentă coproductiei a Kateiie von Garnier: Blood and Chocolate (2007) care îi are in distribuţie pe Olivier Martinez, Maria Dinulescu, Mihai Dinvale, Lia Bugnar şi Mihai Călin. În primul film Vlad Tepeş este clar delimitată de mitul ultracunoscut al lui Dracula şi apare ca un domn renacesntist, un Cromwell însetat de dreptate în interior şi de independenţă în exterior care tronează peste un ţinut  greu de localizat: Boemia, Germania medievală, Ungaria sau Polonia. În al doilea film avem un Bucureşti cu iz praghez sau budapestan pigmentat cu elemente de muzică orientală. Dacă primul face dreptate adevărului istoric într-o anumită măsură, cel de-al doilea te lasă cu un gust întrucâtva amar nu pentru că ar fi o creaţie de proastă calitate ci pentru că o coproductie semnifică un parteneriat, chiar şi inegal. Dar aici actori români titraţi nu au decât rolul unor figuranţi, de obiecte ale acţiunii şi nu de agenţi ai acesteia.

Cu toate acestea ar trebui să privim lucrurile pragmatic. În loc să trecem de la o extremă la altă şi să ne lamentăm, fie că nu suntem o mare putere sau că România este cea mai mizerabilă tară de pe pământ ar trebui să ne concentrăm asupra a ceea ce suntem: o forţa medie la scara continentului european. Prin resursele minerale, energia intelectuală şi geopolitică putem juca un rol de iluştri secunzi. Iar imaginea noastră, trimisă lumii prin diferite canale, chiar cu ajutorul mitului sau simbolului este un vehicul către un rol important in conernul celorlalte puteri.

Avem sufieicentă forţă să ne prezentăm specificul nostru ca fiind diferit de toţi ceilalţi. Ca o culoare în sine şi nu ca o nuanţă a unui cromatism mai întins. Îmi este greu să cred. Cel puţin deocamdată.

Hermann Keyserling, în a sa “Analiză spectrală a Europei” publicată în 1993 la Institutul European din Iaşi propunea cu câteva decenii în urma ca România să dezvolte spiritual bizantin întrânsa. Cred că este mai bine şi mai realist să fim percepuţi ca central-europeni, locuitori ai unui spaţiu cu geometrie variabilă numit Mittel Europa decât ca o ţară bizantină. Este mai bine ca să vezi în vreun dicţionar ca Bucureştiul să apară alături de Praga ori Budapesta decât ca centrul vreunei tări ex-sovietice sau ca ţară balcanică şi să fim asociaţi cu haosul spaţiului fost iugoslav. Într-un fel, poziţionarea noastră este mai bine slujită de romanele fictive ale unui Bram Stoker sau Anthony Hope (şi ca ficţiuni pot deci fi demitizate) decât de proza jurnalistică de o deosebit de proastă calitate a unui Morton D. Kaplan cu ale sale “Fantome ale Balcanilor”, care, în lumina destrămării Iugoslaviei creionează un peisaj în care oamenii îşi ucid semenii în mod ritualic şi îi digeră ulterior. Că a scris-o din capul lui e una; dar preşedintele Bill Clinton a citi când a bombardat Iugoslavia în ’99. Deci vedem că proiectia identitătii nostre în exterior nu este deloc gratuită, ci are consecinţe deosebit de concrete. Aşa că este mai bine să fim percepuţi de nişte oameni cu o gândire geo-istorică grabită mai aproape de Rin decât de Volga.

            La urma urmei Europa Centrală este cureaua de transmisie a Occidentului către Orient şi viceversa. Şi acesta concordă cu imaginea pe care chiar noi înşine ne-am format-o despre sine.

Lui ATP

         Ceea ce numim teoria conspiraţiei este un produs intelectual pe care supraexpunerea mediatică l-a transformat în prozaic, dar într-un prozaic aflat mereu la graniţa dintre dramatic şi ridicol. Aflată la periferia legitimităţii spiritului ştiinţific, teoria conspiraţiei este expediată la marginea statutului cunoaşterii.

Astfel ne-am obişnuit să asociem tot ce ţine de conspiraţionism cu tabloidizarea, cu posturile radio-TV cele mai slabe, cu editurile cele mai criticabile, cu personalităţile cele mai controversate care inventează scenarii şocante pentru a-şi salva reputaţia.

            Acest domeniu ce aspiră la rigurozitate ştiinţifică şi pe care îl vom denumi criptalurgie ar merita o abordare mai serioasă decât cea pe care i-o conferim prin clişee. O explorare a teoriei conspiraţiei cu ajutorul combinat al teologiei, istoriei, sociologiei, aşa cum vom căuta să schiţăm aici ne va duce pe căi interesante către luminişuri încă neştiute.

Faţă de ştiinţă (şi în special de ramurile umnaniste ale acesteia) criptalurgia prezintă acelaşi raport pe care gnoza îl are faţă de religie. O erezie damnată şi seducătoare.

           Se poate spune că teoria conspiraţiei prezintă o motivaţie de natură religioasă. Aşa cum mintea omenească caută să îşi explice zgomotul de fond al universului prin prezenţa unui zeu unic sau al unui panteon plural tot astfel teoria conspiraţiei învesteşte cu autoritate peste ordinea celor lumeşti o instanţă care devine omnipotentă, omniscientă şi omnivoluntară, obscură şi intangibilă; instanţă pe care o numim: masonerie, iudeo-masonerie, Iluminaţii, Stăreţia Graalului, Ei, Big Brother, Stăpânii lumii etc.

Ca să adoptăm limbajul filozofiei contractualiste putem spune că teoria conspiraţie este o modalitate de a ieşi dintr-o învălmăşeală. Teoria conspiraţiei devine magnetul care ordonează toate perindările pe care spectacolul social ni-l oferă (indivizi, mase, instituţii, indivizi, instituţii etc.) într-un şir nesfârşit care pare de neînţeles ochiului simplu. Prin urmare conferim prerogativele unui Suveran, adică acelei Instanţe omnipotente de mai sus.

Drept corolar la toate acestea conspiraţionismul este o modalitate de a instaura şi/sau recupera familiarul (de acolo de unde lipseşte). Vrem să credem că lumea nu este decât o repetare a microcosmosului în care trăim zilnic şi în care ne plasăm toate prieteniile, afecţiunile, ostilităţile intrigile şi frustrările. Conform acestei logici, comportamentul nostru ca trăitori în marea colectivitate anonimă trebuie să fie acelaşi cu comportamentul celor aflaţi la cârma marilor decizii care ajung să ne influenţeze. Versiunii manualelor care analizează evenimentele ca un cumul de cauze, conspiraţionistica îi opune un cadru explicativ în care jocul de pe coridoarele puterii înseamnă totul. Din această perspectivă actul de guvernământ nu mai este un angrenaj de norme impersonale, transpersonale şi depersonalizate ci un lanţ al slăbiciunilor de proporţii greu de bănuit. Rezultă că a desconspira reprezintă o adevărată muncă de croitorie în care eşti nevoit să tai nod gordian după nod gordian pentru a demantela acestă broderie a secretomaniei. Pe cale de consecinţă criptalurgia este ştiinţa culiselor.

          Un alt corolar al celor spuse până acum descrie tipologia preferinţelor celor implicaţi în şuetele diplomaţiei ascunse. Pentru a complica discuţia vom aduce în atenţia piramida preferinţelor elaborată de Maslow la sfârşitul anilor ’50. Citită în cheia criptalurgiei aceasta apare un poliedru răsturnat în care nevoile cele mai înalte, mai elevate (de recunoaştere, de creaţie artistică sau cultură) nu reprezintă decât un văl sub care fierb poftele cele mai jos, de la baza piramidei (foame, frică, sexualitate, lăcomie, dorinţa de securitate şi adăpost). Idealismul unora sau altora dintre marile figure nu ar fi decât o travestire a unor necesităţi nu numai obişnuite dar chiar condamnabile. O survolare în treacăt asupra unei astfel de literaturi dă impresia unei colecţii de ştiri scurte de la sfârşitul lecţiilor de biologie la rubrica “ştiaţi că..?” (ex.:Tudor Vladimirescu a fost mason; Mihail Gorbaciov a fost recrutat de serviciile britanice sau Lech Walesa acţiona în numele KGB-ului şamd).

Dacă tot am ajuns până aici ar trebui să refacem cercul şi să ne reîntoarcem la motivaţia teologică de la care porniserăm. Dacă până la acest stadiu argumentativ mai toate demersurile conspirative se supun unui tipar relativ conturat, nu acelaşi lucru se poate spune despre componenţa “Stăpânilor lumii”. Până la urmă cine conduce spaţiul în care ne mişcăm, cine de coordonează acţiunile in cele mai mici detalii începând de la leagăn?1 Vaticanul, iudeo-masoneria, serviciile secrete? Nici măcar ipoteza paleo-astronautică nu poate fi exclusă. Paleta scenariilor nu cade de acord asupra unui cod comun, ci doar asupra unei arii de problematizare.

Pentru a putea purta dizertaţia în acelaşi spirit trebuie spus că termenul de conspiraţie provine din latinescul conspiratio care se înseamnă înţelegere. Dacă este să zăbovim o clipă asupra a cea ce înseamnă democraţia modernă se poate conchide că trăim actualmente în cele mai conspiraţioniste vremuri din istorie. Aceasta întrucât esenţa democraţiei liberale şi a pluralismului este tocmai înţelegerea, conspiratio. Psihologia statului de hârtie are la bază dialogul, compromisul care lubrifiază poziţiile ireductibile. Înlocuirea lui swords cu words.

În încheiere trebuie precizat că literatura pe care o etichetăm drept conspiraţionistă reprezintă o victimă a procesului de cunoaştere interdisciplinar, a efortului a de combina toate perspectivele pentru a avea o imagine multifaţetată a cosmosului. Speculaţia care de multe ori stângaci însoţeşte cercetarea ştiinţifică provine pe de-o parte din neputinţa de a ne “laiciza” ratiunea prin izgonirea sentimentelor (aşa cum n-o putem face complet nici în viaţa publică) iar pe de alta din dorinţa de a crede că există Ceva dincolo de statistici. În templul ştiinţei trebuie intrat măcar cu prudenţă dacă nu cu modestie. Orice lucru ignorat s-ar putea să ne coste. Iar cantonarea în spatele unei linii Maginot a decretelor academice, uneori înguste, ar putea avea efecte nedorite.

Adolescenţa conform DEX-ului, este perioada vieţii cuprinsă între vârsta pubertaţii şi cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcţiilor fizice şi psihice ale organismului. Din fr. adolescence, lat. adolescentia.

Cum petrec adolescenţii… adolescenţa? Aş vrea sa încep cu o bucăţică din definiţie: maturizare treptată. Foarte mulţi tineri aleargă pur şi simplu după maturitate. Vor să fie cât mai adânci în explicaţii, mai critici, mai lipsiţi de glume simple. Se îneacă în gânduri profunde, îşi iau mers de oameni serioşi. La şapt’şpe ani vor să fie ştiuţi ca profunzi cugetători şi de ce nu, intelectuali. Se grăbesc să fie aşa. Nu mai au răbdare. De fapt, cam nimeni nu mai are răbdare să asculte pe nimeni, să ia în considerare ideile celuilalt. Fac oricum ce îi taie capul cu atât mai mult dacă eşti mai „scăzut” ca vârstă decât el. Grabă, grabă şi iar grabă. Bun. Revenim. Trecem la o altă categorie a adolescenţilor, una din multele, dar le voi scrie doar pe acelea care mi se par cele mai “jenibile” şi care nu sunt atât de comentate precum “gruparea manelistă”.

Categoria celor care sunt fani împatimiţi “Marimar”, “Betty cea urată” sau super-producţiile, din ciclul “Râde şi boul de voi”, “Lacrimi de iubi”, “Numai iubi” (prescurtăm că ne e lene să spunem sau să scriem “iubire”, “iubito”, “iubesc”, aşa e trendul!). Cei pasionaţi de aceste “pilule de râs” sunt foarte frământaţi de ce a făcut Juan Alunos cel Rău cu Fistic Armanda, soţia lui, care are un copil cu unchiul acestuia, despre care se crede ca face afaceri cu varul celui de-al doilea soţ, despre care se spune că a fost coleg de şcoala cu nepotul acestuia, că e posibil să fii fost şi în aceeaşi creşa, presupuşi homosexuali. Pe cine interesează asta? Nimeni nu răspunde, evident. Te simţi? (ca să nu îşi dea lumea seama şi să nu te faci de râs cere voie sa speli buretele). Această adunătură fani telenovea, la filmul “The Wall”, după albumul cu acelaşi nume al trupei Pink Floyd, probabil s-ar scărpina în moalele capului derutaţi (cu unghiile făcute, cum altfel, decât la manechiură, deocheate, lacuite), ridicând dintr-o sprânceană, pensată bineinţeles, (şi nu mă refer doar la femei, ci şi la metrosexuali), întreband apoi: “Dar Dan Bordeianu şi Adela Popescu nu apar?”. Păi… nu. “A, atunci filmul e nashpa (că aşa e trendul: “tz” în loc de “ţ”, “j” in loc de “şi”, “k” in loc de “ci”, “ce”, “cu”, “co”, “ca”, “sh” in loc de “ş”). Dai pe Acaasăăăă”.

A treia categorie pe care o voi prezenta este cea a “purtătorilor de gumari” (aşa cum i-am poreclit pe converşi). Galbeni, mov, roz (Sunt băiat? Ce contează. Se poartă? Îi port), steluţe turcoaz, Barbie imprimate. Se poartă. Asta e moda dom’ne. Discuţie: “Doamne, puştiule, ce tari îs, tre’ să imi iau si io, sa fiu in pas cu moda”. Şi din cavitate bucală în cavitate bucală, află toată lumea şi işi cumpără. Dar dacă la şcoală ar trebui să se poarte uniforme….NUUU ar urla mulţi. “Cine o să mai îmi admire ciuboţelele mele trendy?. Nu o să mai fiu cool”. Ete fâs!

Distracţie. Cuvânt de bază al adolescenţilor ce dă în clocot în oala mass-media. Distracţia asta te distrage de la ceva, nu? Distragere, distracţie. Deci, după ce ai pictat 3 ore ceva îţi distrage atenţia. “Vreau să ies să mă distrez!”. Dar de la ce ţi-a distras atenţia? Ce ai făcut până acum? “Păi… nimic”. A, bun, deci, de la nimic te distrezi vaţ’zică. Ai obosit? Hai du-te. Du-te tare. Cică dacă bei Fanta te distrezi copios. Zău? Cred că pot să pictez şi cu “distracţia” asta în stomac. Am băut într-o zi doi litri de Fanta şi pe bune dacă am simţit vro distracţie, nu m-a distras de la nimic. Deci, nu e bună. NU VĂ DISTRAŢI DACĂ BEŢI FANTA. Sau: „mesteci şi faci faţa distracţiei”. E nu mai spune? Pe bune? “Ţaţo, îmi pare rău, dar tre’ să mă opresc din lenevit şi să “ciomflăi” chestia asta că altfel nu fac faţă.” Cui? Presiunii? “Nu”. Munceşti peste program?. “Nu. Nu fac faţa distracţiei care vine.” A naibii distracţie, a naibii chestie de mâncat. Nu se poate una fără alta. Nu rezişti. Distracţia te doboară dacă nu mesteci dintr-aia.

Titlu de ziar: “Andreea Raicu, secrete de vedetă”. Voi realizaţi că sunt tineri care mişună printre noi, care citesc cu sufletul la grumaz articole de genul ăsta?

Vorbitul la telefon. Multă lume are impresia că dacă vorbeşte la telefon ore întregi începe să îl/o cunoască. Ştie ceva despre el/ea. Viul grai nu mai e la modă (nu este aşa?). Mimica, gestica, atitudinea nu contează. Vorbim la telefon. Întreb.??. Vă căsătoriţi la telefon? Faceţi conferinţă la telefon, eventual pe Yahoooooooo Messenger cu popa? Ce frumos. O să spuneţi “DA” în faţa…..monitorului. Ce stare civilă? De ce să mergi la biserică să o vezi? Stai acasă, în izmenele tale rupte cu “leptopul” pe genunchi şi tastezi. Poţi să mai scapi câte o înjurătură Internetului că nu “merge”. Nu te-aude şi nu te vede nimeni. Faceţi şi dragoste virtual? Cu o declaraţie “copii”/paste de pe ve ve ve din dragoste punct ro, o dai gata. Te-ai achitat. Ei bine, acu’ e-acum. Cum rămâne cu inelul? Simplu. El îi spune ei: “Iubi, cumpărăţi-l din magazin, îmi trimiţi prin poştă nota de plată” (că altfel de unde să ştie că ea nu minte? Dar ei se cunosc doar? Nu? Doar vorbesc la telefon)… “şi eu iţi voi trimite banii” (cum altfel)… ” decât pe card. Te iubi!” (evident). Vaaaaai. Împuşcaţi-l că se chinuie.

La teatru mai merge adolescentimea? Da. O centime din elevi şi aşijderea din studenţi, în rest merg tot pasionaţii vechi. Actorii scot la suprafaţă ceea ce nouă ne este teamă sau ruşine să arătăm. “De ce să merg la teatru să îl văd pe ăla cum vorbeşte pe scena? Lasă că am şi eu texte d-alea, cum ar fi: “Viaţa mea întreagă e un teatru. Ba chiar sunt supărat pe ea” (pe viaţă, “care este”). Adevărat. Dar eşti penibil si joci prost. Cere-te-afară.

Acum probabil când v-ati încordat maxilarul, tâmplele vă pleznesc de nervi sau poate nici nu vă pasă ce scriu p-aici, vă întrebaţi: “Dar tu din ce categorie faci parte? Tu ce eşti?”

Eu…….”Sînt vechi, domnule” (I.L. Caragiale)