Una dintre cele mai proaste decizii pe care le-am luat în ultima vreme a fost să caut, din pură curiozitate, pe Gugăl site-ul OTV. Prima supriză de care am dat este că există aşa ceva. Apăs pe primul rezultat şi peste ce dau. http://www.oglinda.home.ro/ La căpătâiul căruia şade impunător un text de-o şchioapă, care redă un slogan luat parcă din filmele lui Nicolaescu. OGLINDA TELEVISION – TELEVIZIUNEA CARE DERANJEAZA
Au crezut ca au scapat: mare greseala! Dan Diaconescu revine! Este adevărat în primul rând că este o televiziune care deranjează, imediat cum apeşi pe butonul de la telecomandă unde e OTV, dai rapid mai departe, ca să nu-i vezi mecla Bahmuţancăi discutând despre metafizica hidraulicii cu Naomi. În al doilea rând, într-adevăr este o mare greşeală să crezi că poţi scăpa de Dan Diaconescu, se ţine de tine ca o lipitoare somnambulă. Într-un ton impunător, chiar ameninţător, Dan Diaconescu îşi anunţă revenirea.
După cea mi-am revenit eu cu greu din această încercare de a ignora o asemenea aberaţie, dau peste una şi mai mare. Scuzaţi publicitatea gratuită, dar mă văd nevoit să împart şi cu alţi tovarăşi de suferinţă aceste adrese, tocmai bune pentru o sedinţă de sadism.
www.oglindatelevision.ro. Dând impresia unui site realizat în Word, de către un redardat orb şi fără mâini, pagina OTV-ului ne uimeşte prin abundenţa informaţiei, coloristica bogată şi extrem de bine dibuită.
Mi-a făcut impresia unei pagini din alt site pe care se autoprezintă Tribunul, prin acelaşi limbaj de atac şi cu acelaşi stil de Spitalul 9.
Acest Robin Hood, Malcom X şi Cozma cu bâta în mână la un loc, prezintă pe scurt emisiunea sa, unde se face dreptate în România. Moderatorul, care nu este agresiv, dar răstoarnă munţi prin candoare şi care dacă îmi amintesc bine a fost denumit „bou” de celălalt tribun, împunge din ce în ce mai tare, încercând să prezinte pe scurt emisiunile justiţiare ale postului KKKTV (pentru neiniţiaţi, o organizaţie care asuprea minoritarii americani; dacă nu aţi priceput nici acum, vă rog să închideţi această pagină şi să vă limitaţi la Compact, Libertatea şi Averea).
Aşadar, pasajul de emisiunea Zori de Zi este atât de inexplicabil, întrucât nici însuşi tartorul nu ar putea dezlega misterul ţesut cu atâta inteligenţă de angajaţii săi. De fapt, de Tanti Virginica, care (scuzaţi cacafonia) probabil cu o mână făcea cafeaua, cu cealaltă filma Dan Diaconescu în Direct, iar cu cealaltă transmitea reluarea de pe DDTV.
Oricum, preferata mea personală este Adriana Bahmuţean, care atunci când nu e la starea civilă, stă la o cafea cu Naomi, dând telefoane pe la toţi expiraţii televiziunilor, care vor să se audă în direct şi le mulţumeşte că au vorbit cu patos la nunta ei. Sau lui! Că din câte am auzit are cocoşel, pe care numai Bahmuţeanca ştie la ce-l foloseşte.
În continuare, Zapping TV, cu Alice Gheorghe, pe care o ştim din vremuri istorice de la televiziunea naţională, acum în post de bufon şi cu ceva mai puţină audienţă. Descrierea este de la sine vorbitoare. Emisiunea ei va fi veşnică. Eu cred că va fi veşnică atâta timp cât şi Cîrcotaşii vor fi veşnici. Pseudo-intelectualii care urmăresc Zapping ştiu de ce!
Ştefan Stroe, un fel de Chuck Norris, rupe tenebrele ilegaliştilor şi îi sparge la … rating în direct. Şi pe lângă ăsta micu’ care are ciocu’ mare, mai sunt încă alţi câţiva îndrăzneţi cum ar fi Viorel Pop, care îţi zice despre tine şi ceea ce nu ştii… aş vrea să-mi zică şi mie atunci despre conturile mele secrete din Insulele Caiman…, Luis Lazarus. De unde i-o fi pescuit Diaconescu pe toţi haiducii ăştia numa CNA-ul ştie!
Ultima strălucire de genialitate se tăbăreşte asupra Mirelei Ceanu, aia mică şi sclipitoare de le dă-n gură la toţi infactorii închişi. Merge din închisoare în închisoare şi îi ia la interogatoriu pe toţi panacoţii şi găinarii, întrebându-i de ce-au furat geanta băbuţei din 137 sau făcând apologia şparlitului de şine cu Ministru, fiul lui Platon şi al Aristotelei.
Spre fericirea noastră, am terminat cu prima pagină, dar spre nefericirea totală am ajuns pe pagina neobositului luptător pentru justiţie, Dan Diaconescu. Citim, ne minunăm şi trecem mai departe. Şi spre final, pentru că deja simt că mi se dizolvă neuronul şi poate poate încep să vorbesc de bine despre coşmelia diaconesciană, am ajuns pe pagina cu aprecieri, comentarii şi scurtă istorie a postului, care atât de scurtă încât a fost închis imediat după ce a apărut. Descriind lupte seculare care au durat mai bine de doi ani, secţiunea de istorie este atât de impregnată de acelaşi limbaj scârbos, rigid şi înălţător la adresa liderului neînfricat, încât undeva pe la al doilea rând am făcut cel mai raţional gest din această seară şi am închis pagina.
Apropo, nene, pică şi tu cu ceva pentru atâta publicitate gratuită.
La sfârşit un sfat: Cei care intraţi aici părăsiţi orice speranţă!

Ştefan cel mai mare
Lui M.G.
Concursul “Mari Români” a constituit un for de dezbatere care a dezvelit, asemeni unei pete de turnesol harta mentalităţilor noastre. De la faptul că TVR-ul a importat un concurs la modă dinafară, la personalităţile care au apărut în public la pledoariile pe care le-au susţinut şi la votul publicului care a dat verdictul final. Şi în faţa valului de demitizare care , făcută stângaci sau răuvoit trezeşte dispreţul faţă de propriul trecut, preluarea concursului arată că viitorul nu ne permite să ne renegăm trecutul cu uşurinţă. Obişnuiţi să plângem şi să râdem la porunca granzilor lumii ne dăm seama că, la judecata secolului XXI suntem obligaţi să ţinem seama de propriile personalităţi. Este chiar culmea cea s-a întâmplat: legea imitaţiei a fost aceea care ne-a forţat să readucem la lumină un trecut pe care ruşinaţi ne tot chinuim să-l amputăm şi să-l uităm în vreo debara.
Emisiunea a arătat că valorizarea personalităţilor depinde mai degrabă de depărtarea de prezent: Ştefan cel Mare este primul din clasament şi totdată cel mai depărtat de timpurile noastre. Dar aceasta este doar o observaţie şi nu un criteriu de alegere. Clasamentul a ieşit în urma compromisului dintre mai mulţi factori aleşi destul de arbitrar (curaj; talent de conducere etc.) care au recrutat personalităţile aflate cel mai la îndemână (sau la îndeminte) dintr-o vulgata a istoriei naţionale. Este greu, ştiinţific vorbind să pui la punct un criteriu riguros atunci când vine vorbă de o disciplină căreia mulţi specialişti îi neagă statutul de ştiinţă: istoria. Deşi spunem că această se repetă fiecare epocă are propriul ei specific, unic şi identic irepetabil în veşnicie. Deşi nu are legi ca izica ori chimia istoria are totusi o seamă de principii, adică un număr de modalităţi in care probabilitatea se infăptuieşte în chimia actiunilor omeneşti şi de care este bine să se ţină seama. Aşadar criteriile dupa care evaluăm epocile ori personalităţile diferitelor epoci nu poate fi decât arbitrară şi ne măguleşte mai degrabă o nevoie estetică. Dar nu numai atât. Atitudinea faţă de istorie, faţă de trecut dă seama de modul în care ne percepem prezentul şi forma in care am dori să-l modelăm pentru a deveni viitor. Felul în care ştim să relecturăm trecutul este o măsură a angoaselor, nemulţumirilor şi aspiraţiilor actuale.”Spune-mi pe cine admiri ca să-ţi spun cine eşti!” ar suna dictonul care însoţeşte observaţia de mai sus.
Un alt considerent ar trebui să ţină seama de raportul dintre istorie şi sociologie. Dacă istoria, prin natura ei reprezintă o ştiinţă (în măsura în care o putem eticheta astfel) aristocratică, o disciplină care nu permite intrarea oricui ci unui număr rstrâns de fapte şi personalităti care trec de un anumit prag de valoare, sociologia este mult mai democratică. Ea este ştiinţa oamenilor mărunţi, a anonimităţilor în care ne pierdem zilnic în drum spre serviciu; este ştiinţa continuităţii şi nu a excepţionalului. Pentru a intra în sociologie trebuie doar să fii, să trăieşti, să respiri pentru a fi încadrat într-o statistică. Dar nimeni nu doreşte să intre în sociologie, toată lumea urmareste să rămână în amintirea istoriografiei. Titlul manualelor noastre de istorie pare să porte această angoasă, de a ne putea intra în istorie. La şcoală am învăţat “Istoria românilor” şi doar subsidiar “Istoria României”. Istoria României înseamnă dezbaterea cronologică a întrupărilor succesive ale acestui proiect colectiv numit România. Istoria românilor este cronologia destinelor individuale, multe recuperate de la graniţe anonimatului de prin anale străine, memorii ori documente prăfuite întrucât ele nu intrau nici în legendă şi nici nu lăsaseră urme materiale. Istoria românilor este o sociologie cu pretenţii de a se ridica la nivelul istoriei. Trecutul ni se prezintă ca un ocean în care mai răsare ici şi colo o înălţime. Cercetătorul trebuie să forţeze microscopul pentru a aduce faptele la vedere. De aceea imaginatia şi intuiţia îi sluesc atât de mult. Istoriografia românească, cu mult înainte de C.Wright Mills a ştiut cât de importanta este imaginaţia sociologului care caută să extragă nemurirea din derizoriu. Cea mai importantă calitate a istoricului este intuiţia, conchidea Nae Ionescu în cursul de metafizică din anii ’30.
Şi acum să ne întoarcem în sfârşit la subiect. Ştefan cel Mare, in mentalul comun este legătura dintre sociologie şi istroie, dintre ultra-comun şi măret. Stefan cel mare este purtătorul unui tip de umanitate care ne adduce pe toţi la un numitor comun. Voievodul medieval este zeu şi muritor, este tipul “sărac şi cinstit” de care avem atâta nevoie. Comparaţia dintre negura ascetismului medieval şi luxul modern; legendele in care el interacţionează cu oameni simpli; dubla sa ipostază de poporean şi aulic îl recomandă la titlul de “sărac şi cinstit”- adică simplu şi . Prin glumele noastre ni l-am adus atât de aproape ca şi pe Bulă sau nea Mitică. Ştefan cel Mare este mai mult decât istorie sau legendă, el a devenit transs-istorie, a devenit un personaj, un concept, fiecare s-o ia cum vrea, cu care investim atitudinile noastre. El este ctitorul, neînvinsul, piticul şi afemeiatul. Este în noi, printer noi, sub noi şi deasupra noastră. O singură personalitate se mai bucură de o faimă apropiată: Mihai Eminescu. Despre el am învăţat la şcoală. Poeziile sale au intrat atât de mult în refren încât ne stau agitate printre fibrele gândurilor. Durerile, pasiunile, micile trădri, vorbele cu care ii clasiifăm pe ceilalti se inspiră din versurile sale . de câteori o iubită nu se ridică la inăltimea aşteptărilor, nu vine pe lângă lac,; trem pe lângă plopii fără soţ sau avem vreun dor trăim sub a numelui său umbră.
Mihai Viteazul este un produs mai spectaculos al cinematografiei. Deşi primul unificator el, după cum s-a văzut nu deţine primate;. Este un român excepţional dar un personaj meteoric ce nu ne-a lăsat posibilitatea de a-l umaniza. Vodă-i un munte. Dar un pisc abrupt, nu o culme flancată de coame domoale care să uşureze urcuşul. De la Mihai Viteazul nu avem acel comportament care să ni-l apropie ca părinte, ca patriarh. Memoria colectivă, chiar dacă prezentul poate n-o mai ştie bine pare să nu-i fi iertat bravului valah legarea de glie a ţăranilor. Legare , care într-un fel abstract înseamnă legarea într-o categorie de legi, principii, etici. Nu ne-a mai lăsat să fim migratori printre categoriile existenţei. Cei care trăiesc acolo unde regulile sunt făcute spre a fi încălcate nu-l pot exonera, nici acum după patru secole.
Īntr- balanţă a compromisului Ştefan cel Mare este un ctitor, mai mult decât diplomat, general sau om de stat. El întemeiază o micro-lume, la toate nivelurile: social; economic, institutional; religios. Mihai Viteazul nu este legat defactorul cultural-religios decât tangenţial, datorită biografiei sale fulgerătoare. Mihai Eminescu rămâne un creator la nivelul ideilor. Fiul Sucevei pare să fie cel care se dezvoltă pe toate planurile.
Istoriografia contemporană va răspunde cu ironie acestor argumente. Alegerea lui Stefan cel mare drept este cel mai bun indicator al unei stări de înapoiere a mentalităţilor noastre care nu poate trece de un nivel şcolăresc. Concluzia care s-ar trage de aici ar fi că între intelectualitate şi marele public s-a căscat o fractură deloc neglijabilă. Īnsă critica faţă de valorile furnizate de vulgate istoriografiei noastre personale pe care unii intelectuali de rasă sau doar înfumuraţi o fac în numele demitizării arată nu atât inapoierea românilor cât neputinţa intelectualităţii de a furniza un program coerent. Dacă perioada Monarhiei, atâte celei antebelice cât şi celei interbelice trăia în epoca statului-natiune în care era specific un anumit patos discursiv astăzi, în postmodernism trecerea la alte forme de suvernanitate şi de loialitate produce o criză. Demitizatorii nu fac decât să urmeze anumite tendinte din exterior deoarece sunt la modă şi îi pot ajuta în carierele proprii. Spre exemplu: serii de mari cărturari şi oameni de stat români s-au instruit la Paris ori Berlin în trecut. Când era la modă exaltarea statului naţiune si la noi s-a exaltat până la demagogie acest element istoric. Acum, când stattul-naţiune nu mai este la modă şi noi am auns să preluăm o seamă de stereotipuri intelectuale fără a le întelege. Bun, nimicim statul-natiune, numicm nationalismul dar nu am auzit o dscutie serioasă care să clarifice aceste concepte mai întâi.
Şi apoi, last but not least încoronarea lui Ştefan cel Mare drept cel mai mare român este, poate paradoxal cel mai actual lucru pe care conştiinţa colectivă a românilor ar fi putut-o face. Din multe puncte de vedere construcţia europeană este reluare a lumiii medievale, o reîntoarcere la un cadru în care politicile corespunzătoare vechilor state sunt înlocuite de structuri multinationale care federează entităţi regionale, subnaţionale şi unde gestionarea edificiului nu mai revine Bisericii ci laicei treimi: Strasbourg; Bruxelles şi Luxemburg.
Cuvintele muribundului domn din piesa de teatru: “Moldova n-a fost a mea” au fost interpretate ca redând aspiraţiile democratice ale epocii paşoptiste. “Moldova” este insă o minoritate în cadrul românismului. Īntr-o lume globalizată oare acest vers nu devine mai pertinent ca oricând? Nu devine lumea oare o

, un mozaic de minori-tăţi, o federaţie de moldove? Noi înşine nu plecăm, nu ne risipim în lume din nou. Īn lume şi prin istorie asemeni vechilor haiduci? Din istorie şi înspre sociologie, ca cifre şi zecimale în statisticile altora. Moldova nu mai este nici a noastră, urmaşii urmaşilor săi. Fie pentru că o părăsim fie pentru că devenim noi înşine moldove individuale într-o epocă ce mu mai putem înţelege. Fracturarea identităţilor şi loialitătilor tradiţionale unde ne va duce- spre o mai largă participare a diversităţilor la alcătuirea întregului sau, dimpotrivă la o atomizare, la o schizofrenizare a lumii din care facem parte într-o puzderie de lumi cu neputinţă de înţeles şi gestionat?!

De la Satana politicii mondiale la garantul ordinii internaţionale; de la ţara tuturor posibilităţilor la regatul capitalismului sălbatic, Statele Unite continuă să trezească toate atitudinile posibile: fascinaţie hipnotică, ură sălbatică, admiraţie, respect, duşmănie şamd.
Cei mai mulţi dintre noi au în biblioteca personală titluri deja devenite clasice precum: Marea tablă de şah, Imperiul haosului, Declinul puterii Americii, Gustul amar al imperiului, America totalitară, Imperiul fricii, Despre paradis şi putere, Ciocnirea civilizaţiilor sau Republica imperială. Dacă nu le-am găsit în bibliotecile personale sau publice, atunci cu siguranţă simţim ideile degajate dinspre aceste cărţi spre conversaţiile noastre cele mai banale şi mai cotidiene. Prezen’a culturii americane nu mai este de câteva ere un subiect de dezbatere al cercurile înalte, este mediul în care respirăm cu toţii de câteva decenii bune, fie că ne place, fie că ne place mai puţin. Am utilizat această formulare şi nu am scris pur şi simplu pentru că este foarte greu să catalogăm America într-un fel sau altul cu uşurinţă. A fi obiectiv într-un subiect atât de pasionant este ca şi cum ai conduce o măşină pe polei iarna fără lanţuri de antiderapaj- e teribil de greu să nu derapezi. Şi apoi obiectivitatea te supune la două tipuri de critici: fie nu eşti înţeles când încerci să analizezi toate feţele problemei, fie, doi, eşti considerat părtinitor.
Īn gramatica civilizaţiilor Statele Unite au parcurs un drum lung până să ajungă astăzi subiectul unei fraze care nu s-a încheiat încă. Iniţial doar un apendice al unei Europe multinaţionale, micile colonii ce vor fi cunoscte mai târziu drept Statele Unite ale Americii au format treptat, sistematic şi progresiv una dintre marile puteri ale globului în secolul XX, dacă nu cea mai mare la ora actuală. Descoperirea Americii s-a datorat unui impuls care îmbina curiozitatea temerară cu pofta de câştig-impuls dat de dorinta europenilor de a găsi un drum mai lesne către Indiile pline de ceea ce se credea a fi bogăţii inimaginabile. Īn loc să se îndrepte spre acel răsărit de unde vine lumina providenţială după spusa Evangheliei, conchistadorii spanioli şi, odată cu ei locuitorii vechii lumi au găsit un nou Apus care va căpăta încet-încet importanţa unui punct de referinţă central în istoria lumii moderne. America de astăzi poartă încă pecetea trăsăturilor descoperitorilor ei renascentişti: amestecul acela seducător de pragmatism, voinţă de putere, dorinţă de câştig, ignoranţă dar şi dispoziţie spre autocorecţie şi perfecţionare permanentă. Īn acestea stau forta şi slăbiciunile sale; calităţile şi defectele acestor calităţi.
Īmbinând geopolitica cu teologia am spune că paradisul atlantic a rămas în posesia celor mai merituosi din punct de vedere al calităţilor enumerate mai sus: adică nu atât a spaniolilor cât a anglo-saxonilor. Statele Unite reprezintă ipostaza cea mai viguroasă a imperialismului economic, politic şi militar al Coroanei Britanice, imperialism fără de care modernitatea nu poate fi concepută. Şi că tot am ajuns aici tebuie avem present în minte faptul că spiritul de libertate anglo-saxon este strâns legat de vocaţia spre cuceriri. Paradisul a devenit căminul celor mai idealişti, supli, pragmatici şi ambitioşi. De la aceste consideraţii trebuie să pornim când vorbim despre America in general şi despre Statele Unite în mod restrâns, particular. Dacă nu vom avea în minte permanent faptul că tratăm un paradox înţelgerea ne va fi trunchiată şi parţială. Nu mai cu aceste consideraţii în minte vom pricepe cum e posibil ca o ţară creată ca un pământ al libertăţii este posibil să persecute o bună parte a populaţiei sale: cea de culoare, să întreţină un stat laic în care totuşi credinţa să joace un rol atât de important; să clameze drepturile omului şi apoi să-şi urmeze interesele pe traiectoria bombelor cu napalm în ţări precum Cambodgia, Vietnam ori Coreea.
Prin acţiunile sale spiritual anglo-saxon prin întruchipările ale succesive : Albionul şi America a contribuit enorm la legarea tuturor civilizaţiilor prin limbă, cultură şi comerţ. Spiritul anglo-saxon a realizat ceea ce Winston Churchill într-un dicurs numea “politică publică” deoarece a creat o sintaxă care leagă toate diversităţile, naţiunile şi ideile. Când spun sintaxă trec dincolo sensul grammatical al acesteia şi nu mă refer doar la folosirea limbii engleze şi mă gândesc la originea termenului syntaxis-legătură. Ori de câte ori doi turişti de la extremităţile lumii se întâlensc la Luvru şi vorbesc engleza; ori de câte ori privim un produs cu inscipţia “made in China”; ori de câte ori un utilizator dă “click” pe “mouse” pentru a intra pe “Internet” să acceseze “Google-ul” sau pe “Messenger”; ori se grăbeşte la un job şi în trecere dă pe la McDonald’s să ia un hamburger sau un cheeseburger cu Coca-Cola reflectând îşi dă seama cine a câştigat războiul, toate războaiele. Cine a reuşit în toate compeţiţiile economice. Cine deţine superioritatea tehonolgică intr-atât încât poate stabili termenii prin care poate fi contestat. Şi aceasta deoarece chair şi cei mai înverşunaţi adversari ai drapelului înstelat se folosesc de cuceririle spiritului american. Când piaţa mondială a fost nevoită să găzduiască o nouă marcă de băutură răcoritoare: Mecca-Cola, faptul s-a dovedit tot o reacţie la supremaţia produsului american. Tot astfel in sucesiunea seculară a imperiilor, când pretenţia Washingtonului la Coroană va fi contestată, challangerii o vor face folosind chiar instru-mentele celor de la care doresc titlul.
Conduce America lumea? Pentru a da un răspuns la o asemena întrebare ar trebui să ne intrebăm mai întâi până unde se întinde America; care sunt limitele sale fizice, limitele capitalului; limitele forţei militare. Aici stă centrul de greutate al acestui efort intelectual. Harta de la şcoală nun e spune aici foarte multe- topografia arată doar o stare de fapt consfinţită de legile internaţionale dar nu şi configuraţia fluxului de capital sau a loialităţilor. Firme precum M.G., McDonald’s sau IBM au sucursale în toată lumea. Este aceasta o dovadă a omniprezentei americane. In ce măsură politica acestor firme reprezintă interesele factorului politc american şi în ce măsură acţiunea lor modofică starea lucrurilor din ţările respective. Indiferent dacă companiile multinaţionale reprezintă înteresele private sau pe cele ale hegemoniei politice ele poartă peste mări şi tări un model de viaţă, mult mai departe decât ar putea să o facă portavioanele. Astfel fiecare dintre noi are în jurul său, într-un fel sau altul a little piece of America. Īn secolul IV Sfântul Ieronim traduce Biblia din limba greacă în cea latină, dar nu in latină claselor superioare ci in limbajul colovial, al celor mulţi- în Latina Vulgata. Astfel Evanghelia s-a răspândit mai departe decât a făcut-o vulturul legionar. Si că tot am ajuns aici ar trebui să vorbim despre universalitatea spiritului american. Mai ales după sfârşitul Războiului Rece Statele Unite au cea mai mare superputere. Interesele celor de pe Capitoliu au devenit adiacente cu acţiunile factorilor de putere din toate punctele de pe mapamond. Īn locul bipolarismului Războiului rece antagonia zilelor noastre se petre pe un alt antagonism bipolar, incă mai amplu decât cel îngropat de istorie: acela dintre America şi non-America; dintre ceea ce este America şi ceea ce nu este sau nu poate fi încă Ame-rica. Antagonismul este , cu siguranţă paradoxal cel dintre Statele Unite şi America: dintre un ideal, un principiu şi o viziune asupra lumii şi o încarnare materială a acestui principiu/acestei viziuni. Când spunem Commonwealth ne gândim atât la principiul reprezentativ britanic cât şi la Imperiul Britanic ca entitate politică. America este un ideal, este simbolul reîntemeierii continue care îi permite fiecăruia să o ia de la capăt. Statele Unite reprezintă suportul concret care înmănunchiază idealul mai sus menţionat. Statele Unite sunt o naţiune cu propriile interese, stângăcii şi dorinţe hegemonice. Ne place san e gândim la America cea care a învins comunismul, care oferă ajutoare Lumii a Treia, care produce filme şi maşini dar respingem Statele Unite, forta demonică ce încalcă suveranităţi statatele după propriul plac fără să ţină cont de părerea restului lumii, care a inventat, asupra cărora putem arunca efectele poluării ori cauzele negative ale societăţii de consum după ce ne-am desfătat cu deliciile capitalismului. Oare să se fi americanizat lumea atât de mult încât să nu mai aibă nevoie de Statele Unite?!
Īn altă ordine de idei modelul American (îin orice domeniu) este produsul dospit de o anume societate. A-l exporta şi implementa fără discernământ în alte părţi ale lumii înseamnă a introduce în zona respectivă formă care s-ar putea să nu se acomodeze cu fondul. Expresia “America americanilor” înseamnă şi că America este o creaţie a americanilor şi că numai aceştia o pot mânui cum se cuvine.
Textul acestui articol se încheie aici dar povestea reală merge mai departe ca şi viaţa. Este greu de judecat o natiune complexă căreia unii îi prezic triumful iar alţii succesul dar căreia toti îi urmăresc cu interes viitorul. Poate că pentru naufragiatul care doreşte să imigreze ilegal în America pe o barcă murdară, verdele Statuii Libertăţii să-i trezească fie extazul hipnotic fie dezamăgirea la ceea ce pare a fi rugină. Dar nu este nici una nici cealaltă.

AVERTISMENT: acest articol nu are nicio legatura cu jurnalismul, cum nici balul nu a avut nicio legatura cu distractia.

Care sunt cele mai simple două metode prin care poţi să distrugi cheful unui om? Uşor… Fie îl obligi să se uite toate noaptea la Diaconescu demascând mafia în sufrageria OTV-ului, fie îţi iei inima în dinţi şi te duci la balul FSP-ului. Pentru cine nu ştie ce înseamnă chestia asta… ăia de învaţă ştiinţe politice. Şi de ce ar fi fost diferit anul acesta faţă de ediţiile precedente? Că doar nimic nu merge în ţara asta înspre bine. În cel mai bun caz, în rău.
Aşadar, Balul Bobocilor 2006 al studenţilor la Ştiinţe Politice, plus o mână de psihologi. Ce ar fi de zis? Trebuie să fii la locul faptei pentru a putea estima cu exactitate cauzele şi urmările catastrofei, însă voi încerca, pe post de observator, indulgent, chiar, aş zice, să vă povestesc şi vouă, fericiţilor, celor care nu au asistat la masacarul din Gossip, de marţi seara.
Cum nu am mai fost niciodată în Gossip şi bârdindu-se pe la colţurile Merţanelor că ar fi club de fiţe, mi-am luat inima în dinţi şi am purces cu multă bună dispoziţie şi vreun litru de bere la bord către locul crimei. Până în faţa grotei cu pricina toate bune şi frumoase. De la intrare însă, te cuprinde un sentiment de teamă, când treci pe lângă tot felul de hăndrălăi şi pipiţe, de-ai locului. Dacă ai norocul să ajungi până la intrare, cel puţin în cazul nostru, eşti întâmpinat de o domnişoară extrem de sictirită, care te îndeamnă să marci banu’. După ce negociezi ca la uşa cortului, iar uşiera cu pricina mânăreşte taxa de intrare, eşti în sfârşit fericit că ai ajuns la al treilea bal, pe care l-ai prins de când eşti în facultate.
O senzaţie de bodegă, cu un iz de bordel ieftin, plin de filfizoni, dintre care şi una bucată de progenitură, Morar pe nume, al cărui talent egalează cu nivelul de cultură generală al lui Marean.
Oricum, partea interesantă se dezvăluie odată cu anunţarea invitatului surpriză. Singura care mai lipsea din atmosfera apăsătoare din grota lui Ali Baba şi a celor 5 panacoţi din colţul uşii era Zâna Surprizelor, care să anunţe că invitatul supriză al serii, ne-a făcut nouă muritorilor o aroganţă şi ne-a suprins prin a nu se prezenta. Sau cum ar numi-o unii, ţeapă. În locul unui Livio, semnatar de contracte internaţionale şi probabil cu durere în cot de nişte bieţi studenţi, vedem la platane un tataie tatuat, Internullo pe nume. După jumătate de oră de atmosferă mai moartă decât Tutankamon, băieţaşul dăduse jos textila şi se zbenguia focos.
O oră şi ceva de bal şi tot atâta timp de muzică infectă au fost decisive. Şi am ales… the highway.
Aşadar, degeaba râdeţi voi de Marean, că este intelectual, ce almanahele lui… Bă hahalelor, mergeţi dracu’ de învăţaţi…. Că dacă nu, uite unde ajungeţi.

Mulţi s-au amuzat când Cârcotaşii au parodiat discursul liderului PRM care îşi termina un discurs cu vorbele: “Ridică-te Gheorghe! Ridică-te Ioane!”. Puţini sunt aceia care ştiu ca aceste versuri apar într-o poezie scrisă de cunoscutul poet Radu Gyr la sfârşitul anilor ‘50, prin 1956-1957, poezie considerată la vremea data drept subversivă şi deci răsplătită de autorităţile comuniste cu pedeapsa capitală, ulterior comutată în închisoare. Este cam singurul caz din literatura noastră în care un autor este pedepsit astfel pentru o creaţie.

În poemul mai sus menţionat, Radu Gyr facea un îndemn românului mediu la luptă. O luptă pentru a-şi apăra nu numai aspectele cotidiene ale vieţii: “şanturi”, “patule” ci şi libertatea sa, cerul si credinţa sprijinită într-o “claie de zări şi o căciula de stele”. Îndemnul porneşte parcă din conştiinţa că cele două dimensiuni ale vieţii: sacrul şi profanul; cotidianul si excepţionalul; pământescul şi hieraticul se presupun şi se întrepătrund reciproc în dependenţă.

La cincizeci de ani de la aceste versuri putem socoti integrarea lor într-un discurs de estetică pură- demagogie, populism. În condiţiile actuale cred ca îndemnul nu mai are doar un sens combativ, ci, pentru privitorul de la îngânarea dintre secole semnifică un îndemn de întoarcere la simplitate, la esenţă, sintetizată aici de cele două prenume (si pronume) arhicunoscute: Ion si Gheorghe. Mai putem fi Ion şi Gheorghe? Ne mai putem permite luxul acesta? – devine întrebarea timpului nostru. Odată, ele trimiteau la miezul sufletului românesc, la acel homo mioriticus care, pe atunci, într-o lume încă profund rurală se confunda cu homo rusticus, cu ţăranul de pe brazdă. O categorie istorico- politica-naţiunea se confunda cu una socio/economica- de factură agrară şi cu una filozofică. Pentru ca românul se confunda cu ţăranul la mijirea modernităţii turbulente. Se confundau, întrucât România era majoritar agrară, pentru ca burghezia născândă provenea din rândul ţărănimii sau interesele ei se legau de cele ale clasei rurale; pentru ca problema industrializarii şi modernizării ţăarii nu putea face abstracţie de necesitatea rezolvării problemelor agrare; pentru că intelectualitatea trebuia să păstorească (alt termen arhaic) şi să semene cunoaşterea peste un popor încă neieşit din bezna. Īnsăşi etimologia celor două nume atât de legate de condiţia românului în lume, prin semnificaţiile lor completează cele două aspecte ale vieţii menţionate: pământescul/cotidianul/materialul şi etericul/hieraticul şi sacrul. Gheorghe provine din grecescul care semnifica cultivator, în timp ce Ion provine din alt termen grecesc şi înseamna , nume pe care îl poarta si Antemergatorul Fiului Omului şi pe care îl foloseau abreviat voievozii români: “Io Mircea”; “Io Stefan”; “Io Mihai” expresie a caracterului divin al monarhului, dar şi legatura organică dintre Domn si ţăran, dintre mic si mare, dintre individ şi mulţime, dintre istorie si sociologie. Aceasta întrucât istoria este o ştiinţă aristocratică ce nu dă bilet de intrare decât anumitor fapte şi personalităţi, în timp ce sociologia este ştiinţa oamenilor mărunţi, a celor care populează anonimatul. În sensul acesta am vorbit de Ion şi Gheorghe ca pronume, nu numai ca prenume. Deşi, gramatical, numele sunt substantive, într-o perspectiva filozofică Ion si Gheoghe sunt doar pronume, adică învelişuri sonore care acoperă entităţi anonime, de multe ori colective, transpersonale, aproape abstracte.

Introducând toate aste considerente în problema noastră am putea spune ca Radu Gyr, ca şi Caragiale, dar pe altă potecă, ne trimite, într-un mod frumos la origine. Într-o lume în care esti îndemnat să ieşi din rând, să devii “cineva” am ajuns sa fim conduşi de nişte “oarecare”. Cu paşi grăbiţi spre actualitate, spre modernism şi urbanism, i-am lăsat pe adevăraţii Ion şi Gheorghe în spate. În schimb ne sunt furnizaţi acei Ion şi Gheorghe ce corespund definitiei peiorative, jignitoare a termenului de “ţăran”: individul grosolan, necioplit, nesimţit şi de atâtea ori parvenit. Da.. Avem prea mulţi Ion şi Gheorghe.

Complicaţi, pierduţi între atâtea tendinte, risipiţi pe toate meridianele trebuie să ne găsim un nou factor comun daca dorim să mai continuam ca popor. Spre ce să ne întoarcem, spre ce să ne îndreptăm?! (Întrebarea se îngemănează cu mirarea). Nu mai lucrăm pământul, dar nici nu suntem capabili să intrăm în lumea fluxulului de capital decât in zona cenuşie a pietei muncii. Valorile părinţilor s-au scurs odată cu schimbarea la faţă a României. În ciuda tuturor lamentărilor noastre, România s-a schimbat şi printre atâtea straturi nu mai găsim miezul care să rodească încă o dată la soare. Nu ne mai găsim esenţa. Îndemnul lui Radu Gyr a devenit dintr-un imperativ o întrebare: unde eşti Gheorghe? unde esti Ioane?

Probabil una dintre cele mai proaste idei copiate de pe dincolo a fost campania „Mari Români”. Şi în afara faptului că a fost preluată, a mai şi fost organizată de Televiziunea Română, aceeaşi clică de redactori incompetenţi, reporteri bâlbâiţi, emisiuni de proastă calitate şi lista poate continua la nesfârşit. Oricum, este interesant de observat întreaga tărăşenie de concurs, pornind de la sistemul de organizare, până la cel de alegere al celor mai mari români şi până la seara finală, când Fănel al nostru a câştigat. De ce a câştigat? Prietenii noştri de peste Prut ar trebui să ştie mai bine.
Personal, consider că scopurile campaniei au fost atinse, însă opus spiritului machiavellian, în cazul nostru acesta nu scuză mijloacele rudimentare cu care s-a desfăşurat această tevatură naţională de prost gust.
Într-un fel, toată agitaţia asta a fost utilă. Pentru a ne reaminti ce popor de rataţi de analfabeţi suntem. Un neam care apreciază un om numai pentru i-a mai auzit undeva numele rostit, dar habar nu are cu ce se mănâncă, fotbalişti cu 4 clase, care întrec intelectuali ca Blaga sau prezentatoare de emisiuni de prost gust, cu gropiţe şi bărbat cântăreţ de rock-n-roll, pe nume Andreea Marin.
Nu zic că este un lucru neapărat rău. Important este că nu este bun. Nu vreau să par acum un Pruteanu care susţine tare că sportul nu are valori sau în muzică nu există valori. Nu vreau sa par un intelectual blazat care se limitează la cărţi, însă eu unul nu pot accepta într-un asemenea clasament deviaţi sexual precum Guru Bivolaru, care a ieşit şi pe locul 21, dacă nu mă înşel.
Părerile sunt împărţite. Pentru unii ar fi ieşit Gigi, pentru alţii Columbel, iar pentru alţii, din fericire, ar fi ieşit un Eliade sau un Călinescu. Faptul că a ieşit Fane Babanu’… este într-un fel de apreciat. Însă, dacă ar fi să-mi exprim preferinţele personale, neamţul Carol ar fi fost cel mai mare român.
Cu privire la masacararea conceptului de cultură, în seara festivă au fost multe momente memorabile, din fericire. Din păcate, nici unul nu merită ţinut minte, în sens pozitiv. Adică ce poţi reţine dintr-o ceartă prostească dintre Gheorghe şi Cioroianu, doi mari români, care ar trebui să trăiască în Congo. De Gheorghe, no comment… dar Cioroianu… un intelectual de iure, un român de la mama lui şi politician pe deasupra, de facto. Prietenii ştiu de ce! Oricum, a te înjosi în România nu înseamnă prea mult, pentru că unde sunt mulţi oameni cu acelaşi nivel coborât de inteligenţă şi bun simţ nu se observă. Şi în plus, nici nu ştiu dacă s-a pregătit să-l apere sau să-l denigreze pe Antonescu, un mare român după părerea mea. Parcă Dracul a ieşit şi mai negru decât era.
Dar să analizăm situaţia punctual. Prima intrare în acest top, care mi se pare oarecum oarecum plasată hazardat este cea a pastorului Wurmbrandt. Personal, auzisem de el vag, dar pot să pariez că 9 din 10 oameni interogaţi ar răspunde cu siguranţă că habar nu au cine sau, în cel mai bun caz, că a cântat în quartet cu Adi Minune şi alţi doi virtuozi pigmentaţi. Marile suprize, însă, se conturează, peste limita celor mai valoroşi 10 români.
Pe locul 11 găsim din nou un personaj grotesc care ar fi trebuit interzis din motive morale şi de bun simţ. Nicolae Ceauşescu în persoană. Prin ce este mare român? Prin faptul că a trimis sute de mii de oameni la Canal, pentru că era cel mai mare savant al ţării, lângă Leana, fizician de rang internaţional sau pentru că a trântit o hidoşenie de bunker în buricul târgului? La întrebările acestea ar trebui să răspundă nişte personaje obscure trecute de prima tinereţe. Deci, miroase clar a mânărie.
Apoi, între Vlad Ţepes, voievodul sociopat şi Henri Coandă, geniul renegat, şade Războinicul Luminii, sau energo-luptătorul, cum l-ar numi Cristian Tudor Popescu, patronul de club, egocentrist şi semi-analfabet. Relevant pentru organizatori şi probabil pentru cei care l-au votat este comentariul de la sfârşitul scurtei descrieri total irelevante: „Generos faţă de sinistraţi”. Mai nou aş zice şi faţă de răsculaţi.
Gregorian Bivolaru ocupă cu mândrie locul al 20-lea, în spatele lui Enescu, de care probabil o fi auzit doar în vreo discuţie „intelectuală” cu partenerii de orgii. Probabil nici nu ar trebui să-l mai considerăm român, pentru că Grig ăl mic al lui Grig ăl mare n-o să mai pună prea curând piciorul pe pământ românesc.
Burebista e pe lista celor mai mari români. Un dac care e la fel de român ca Dalai Lama. Uimitor! Poate ar fi trebuit să mai fie votaţi şi Decebal şi Traian, părinţii noştri genealogici. Care a fost tata şi care a fost mama alegeţi voi!
Pe locul 44, Mădălina Manole şade comodă între Vadim şi Creangă. Cu siguranţă primul dintre ei ar putea apela la serviciile „fetei cu părul de foc” pentru a incinera evreii! ţiganii! Mafia! Cât despre al doilea se poate zice un singur lucru: nu degeaba a scris “Prostia omenească!” Tocmai de aia ar fi trebuit să iasă cel mai mare comentator al moravurilor uşoare şi foarte uşoare autohtone.
Personajul „fictiv, dar realist” Bulă se bucură de cea mai “inteligentă” descriere. Probabil s-ar băga cu capul în pământ dacă ar vedea că “Râdem de el ca să nu râdem de noi.”
Pe 69, mă scuzaţi 66, stă Andreea Marin. Exact lângă Emil Racoviţă şi se întreabă probabil dacă să-l cheme şi pe el la “Suprize! Suprize!” să se regăsească cu Amundsen, adus special de la Polul Nord.
Sărind peste Florentin Petre şi Claudiu Niculescu, care se întreabă probabil la ce echipă a jucat colegul lor de clasament, Grigore Moisil, ajungem la locul 100, unde stă la loc de cinste Badea Cârţan, coborât de pe columnă.
Şi acum, că am trecut în revistă toate numele importante din top, ce concluzii putem trage.
1. Sunt sigur că cel care a făcut descrierile pentru pagina de internet este cel mai mare român, pentru nu ştie să scrie, habar nu are cine sunt indivizii ăştia şi mai mult ca sigur a copiat totul de pe Wikipedia
2. Topul e total eronat pentru că cel mai mare român e pe locul 28, iar piticania de Fane Babanu e pe locul 1
3. Este clar că organizatorii au fost necinstiţi faţă de Hâncu, Păunescu, Gigi Cărămidă, Gheorghe Gheorghiu „Deşt” şi Dumitru Dragomir