EPISODUL VII: ŢARĂ BALCANICĂ, SERVILĂ, CAUT EUROPĂ SĂ MĂ INTEGREZ

Cum este şi de aşteptat, acest articol va analiza, pe scurt, modul în care românii au păşit în 2007, dar mai ales în Uniune. Ceea ce pentru unii este o bucurie totală, pentru alţii reprezintă o mâncare de peşte pedist, care le pică greu la stomac şi pe care nu o pot digera prea uşor. În timp ce Băselul se laudă, în contratimp cu Tăriceanu că el este cel care a adus România în Europa, fiecare dintre aleşii noştri a încercat să se lase marcat de eveniment şi să le arate alegătorilor că datorită lor a ieşit neamul nostru învingător. Au perindat prin faţa ochilor creduli tot felul de reclame, de perspective mai vesele sau mai pesimiste, în funcţie de stindardul politic, asupra ceea ce va deveni ţara noastră după cel de-al doilea moment zero din ultimii 17 ani, iar cei mai talentaţi s-au dat în spectacol prin faţa camerelor de filmat, aducând speranţă în casele celor mai puţin dotaţi intelectuali dintre români.

Interesant de observat sunt câteva aspecte care au marcat sfârşitul de an, dar şi câteva care au fost premergătoare momentului efectiv al integrării. Aşadar, cum în România există două categorii de spoturi pentru campaniile organizate de diferite instituţii sau organizaţii guvernamentale, adică proaste şi foarte proaste, autorităţile relativ competente pe această problemă s-au gândit să lămurească poporul că Dracul european nu e chiar aşa de negru, printr-o serie de spoturi care ar trebui să se găsescă explicaţii pentru transformările mai mult sau mai puţin aşteptate. Obiectiv vorbind, nu pricep rostul conceperii unui spot cu o calitate discutabilă, care să ofere publicului ţintă explicaţii cel puţin hilare. Şi dacă tot am ajuns în sfera publicităţii, iată cum ar putea fi descris acest spot în termeni specifici. Ăla mic şi negru, care respira greu, deoarece căra scrisorile întregului sat în spinare, cu iz de perfecţiune băsesciană şi cunoştiiţe atotcuprinzătoare de factură cetepistă, îi face pe bieţii oameni proşti în faţă, pentru că îşi închid cooperativa sau că vor să trimită Dacia la casat (ceea ce, vorba fie, nu este deloc o idee proastă). Însă partea interesantă vine în momentul în care funcţionarul cu aspect de istoric penegist le dă sfaturi spirituale a la Gigi. „Bă, hahalerelor, uitaţi-vă la televizor, că vă învaţă ăia…” Ideea generală este deci următoarea: se ia una bucată creator de reclame de calitate îndoielnică, se transferă fonduri cu multe zerouri vechi în buzunarul firmei care încheagă o astfel de aberaţie peste noapte, iar privitorul este sfătuit să se uite la televizor, unde se transmite reclama cu pricina.

Au fost făcute efoturi şi mai interesante, însă total lipsite de popularizare şi de popularitate, pe alte căi media. Au curs mii de articole în presă, zeci de ore de reportaje la TV şi la radio, ni s-a repetat la infinit că nu mai avem voie să tăiem porcul neanesteziat. Ca o mică paranteză această idee vine în contextul în care la noi dobitocul se taie fără anestezie. Ştiţi voi care… două mîini, două picioare, cu plăsuţa încărcată de bunătăţi la uşa măcelarului. O asemănare de situaţie izbitoare.

Cine a vrut a priceput, cine nu, intră la fel de român în Europa.

Pe de altă parte, iubitorii de kitschuri au avut alte câteva motive să se bucure de trecerea în anul nou. Televiziunile s-au întrecut în aberaţii, manele şi emisiuni, al căror promo era prezentat încă de la Crăciun. Postul motanului vorbăreţ Felix, care începe cu A şi se termină cu ntena 1, a afişat mândrie de Bănei, scoşi din cutie undeva prin 27-28 decembrie, cel mai probabil, pentru a ne încânta cu vocalize tremurînde. Toate aceste deviaţii genetice vor fi probabil difuzate, ca în fiecare an de altfel, în reluare până îţi vine să le înfigi telecomanda acolo unde nu răsare soarele. Toate acestea spre fericirea mea, pentru că pot scrie acest articol frunzărind reluările, ca pe un sezon din serialul Povestiri din criptă. Şi, în plus, spre fericirea celor cărora le transmitem condoleanţe şi pe care îi sfătuim să-i ceară Moşului la anul niscaiva inteligenţă, bun simţ şi dinţi puternici, ca să crape între ei tone de seminţe. Toate celălalte programe, de la posturi ai mult sau mai puţin serioase, au fost cpii aproximative la indigo şi ne-au demonstrat un singur lucru. Dă-o-n colo de cultură şi de bun simţ, că manele se vinde bine la nemţi şi la engleji, că oricum ei nu pricepe versurile. Cred că ar crăpa ABBA încă odată dacă ar vedea că Happy New Year a fost înlocuit cu tenativele de melodii ale acestor nevertebrate.

PRO TV-ul şi-a dat iar în petec şi a mai tras un cântec pe ritmuri de manea. Ceea ce probabil voia să fie un clip satiric s-a transformat într-o poză de familie, în care tătucii pesedişti îmbrăţisează voinici de alte culori, mai puţin şterse de pe panoplia politică autohtonă. Astfel, au comis sacrilegiul suprem din nou şi au combinat strident Oda Bucuriei, pe ritmuri minoritare, transpunâdu-le pe imaginea afrodisiacă a unor vestigii politice, care se pupă de mama focului, de ţi se scoală suviţa pedistă de pe spinare.

Ca să ajung la o concluzie, vă zic doar că mă bucur că există astfel de oameni, pentru că altfel nu mai exista această revistă şi nici redactorii inteligenţi care scriu la ea. Aşadar, vă mulţumim şi vă mai aşteptăm pe la noi!

Fiecare epocă şi societate are un anumit profil moral la care toţi oamenii de bine sunt nevoiţi să adere spre a fi consideraţi oameni de bine. Sunt anumite reguli, cuvinte, atitudini care trebuie să se regăsească în toate dimensiunile comportamentului tău pentru a putea fi inclus în acea majoritate morală care contează. Ce înseamnă la noi să fii om de bine, purtător al bunului simţ? Păi, să asculţi un anume tip de muzică, să te îmbraci într-un anume fel, să citeşti anume cărţi, simpatile şi ostilităţile să-ţi fie congruente cu cele ale celor mai multi semeni ai tăi. Orice om de bine care apare la noi trebuie să fie pro-european, emancipat; trebuie să facă parte activă sau declarativă a societăţii civile; să deteste manelele etc.

Toţii oamenii de bine se arată cosmopoliţi, sunt deschişi, nu discriminează pe nimeni şi ascultă muzica bună, orice o mai fi însemnând şi asta. Dar ceea ce nu sesizează purtătorii acestor blazoane verbale este că păşesc pe o contradicţie. Manelele sunt o expresie culturală a minorităţii rrome sau ţigăneşti (voi folosi cei doi termeni alternativ, deoarece îi consider neutri, fără vreun sens elogios ori peiorativ).

Oricât ne-am crampona de anumite aspiraţii, manele reprezintă secreţia culturală a etniei rrome!! Tot aşa cum căluşarii, ciorba de burtă, mămăliga ori sarmalele sunt etichete culturale ale românilor; aşa cum vinul de Bordeaux sau cartezianismul sunt expresii ale spiritului franţuzesc. A trasa o diferenţă între manele şi etnia mai sus numită devine un non-sens. Aşa că, a spune că eşti egalitarist şi lipsit de prejudecăţi, dar nu suporţi manelele, ar ţine mai mult decât se întâmpă în realitate, de ignoranţă sau ipocrizie, dacă nu ar fi o conceptie osificată în clişee. E ca şi cum ai spune că adori spiritual britanic, dar nu îi ai la inimă pe englezi. Dacă mintea poate tăia chirurgical astfel de distincţii, în realitate ele nu îşi au rostul. Nu poţi separa lumina de căldură sau curentul electric de magnetism.

Problema s-ar mai lumina dacă am face o scurtă analiză a fenomenului manelist şi a percepţiei asupra minorităţii ţigăneşti.

Vom proceda invers enumerării.

Naţionalismul a avut iniţial două mari accepţiuni: una de sorginte franceză şi alta originată în ţara Rinului. Accepţiunea franceză asupra naţiunii pune acent pe ideea de civism- apartenenţa la naţiune ţine de legi şi obligaţii; cea germană se bazează pe apartenenţa rasială, lingvistică, religioasă şi istroică la o anumită comunitate.

În spaţiul central-est european, naţiunea a avut o dublă întemeiere şi deci a combinat cele două sensuri originare. Apartenenţa la naţiune, în Balcani, România, spaţiul polonez ne înfăţişează o imagine destul de greu de teoretizat plină de nuanţe. Caracterul naţional este o construcţie care integrează educaţia şi nivelul socio-economic celui etnic.

A fi ţigan/rrom înseamnă două lucruri: 1) a fi membrul unei etnii identificabilă printr-o serie de trăsături fizice, mai mult sau mai puţin relative; 2) a aparţine unei categorii cultural-socio-economice care este văzută de majoritari cu destulă ostilitate din varii motive. Cu alte cuvinte, a fi ţigan presupune două dimensiuni: una care ţine de hazard şi alta care depinde de alegere. Aşadar, se face deosebirea între a fi ţigan prin naştere şi a trăi într-un mod ţigănesc asupra descrierii căruia nu vom insista.

Dacă un om s-a născut într-o familie de ţtigani/rromi, dar a reuşit să achiziţioneze o educaţie de calitate şi/sau o bună poziţie socială, nu mai este considerat ţigan. Lucrul este uşurat şi de faptul că diferenţa dintre ţigani şi români este cu mult mai mică decât cea dintre albi şi negri în Statele Unite, iar gradul de asimilare este foarte ridicat. Gradul de asimilare desfăşurat pe parcursul mai multor generaţii patinează tot mai mult originea etnică şi o integrează în substanţa populaţiei majoritare.

În concluzie, dualitatea percepţiei şi a eventualelor discriminări sunt rezultanta acestui caracter bicefal al concepţiei noastre despre naţiune.

Deşi fenomenul muzical manelistic pare a fi ceva simplu, la o privire mai atentă acesta se dovedeşte un ansamblu de tonuri grupate mai mult sau mai puţin convenţional sub aceeaşi culoare. Canalul de muzică Taraf găzduieşte interpreţi care apar şi pe posturile dedicate altor genuri muzicale sau care ar putea fi grupaţi altor genuri muzicale. Avem interpreţi care sunt aparţin genului folk; popular tradiţional; muzica uşoară; lăutărească. Sunt împotriva celor care spun că există o diferenţă mare între manelele actuale şi vechea muzică lăutărească de bodegă şi pahar, a cărei nostalgii avea o semnificaţie pentru cei care părăseau zona rurală pentru a-şi găsi norocul la oraş, într-o lume aflată în plină moernizare. Manelele sunt actualmente acel strat cultural intermediar între vechea muzică tradiţională şi baladele urbane: R&B, hip-hop, dance ori rock. Şi, vrem nu vrem ele dau glas temerilor, dorinţelor şi regretelor foarte multor români, indiferent de originea lor etnică primară, de educaţie, confesiune ori culoare politică. Manelele sunt tocmai produsele unui proces de modernizare, sub foarte multe capitole defectuos surprins în desfăşurare, sub zodia acelui –nd gerunzial.

Manelele sunt Recycle Bin-ul în care societatea noastră îşi trimite deşeurile.

Referinţele din cântecele maneliştilor la bani, bijuterii şi duşmani sunt mărci ale aducerii unor mentalităţi tribale pe bulevardele moderne ale gândirii. Dar ne arată, precum un indicator chimic, şi persistenţa fondului nostru vechi şi încapsulat de capitalism şi occidentalism. Din acest punct de vedere, manelele sunt mult mai româneşti decât poate ne dorim. Muzica manelelor este prin autenticitatea afirmaţiilor împărtăşite mărturisit sau nu de atât de mulţi compatrioţi cu mult superioară melodiilor formaţiilor de adolescenţi firavi care nu oferă, în textele lor fade şi siropoase decât utopia unei tinereţi petrecute prin discoteci scumpe, răzgâindu-te la stroboscop.

A elimina manelele nu înseamnă decât a astupa caria, fără a o trata. Cosmetizăm buba şi ne închipuim că a trecut.

Manelele reprezintă vârful aisbergului care descoperă în adâncimi o modernitate putredă care de afectează pe toţi deopotrivă, români de toate facţiunile.

Ce este mai ironic este că mulţi interpreţi de manele se bucură de un succes deosebit în Occident, în acel Occident care tot tânjeşte după oricine este dispus să le ofere o credinţă; acel Occident care de sute de ani speră să îşi găsească salvarea spirituală în vreun paradis virginal, în vreo depărtată Indie, mereu mai depărtată.

Noi suntem acei posibili buni sălbatici întruchipaţi în grupurile colorate de peregrini rromi care hălăduiesc prin toată Europa în căutarea a ceva.

Ca şi noi, Apusul îi priveşte pe ţigani- pentru că în ochii lor suntem cu toţii ţigani- cu aceeaşi lentilă duală, disociantă cu care noi îi privim pe etnicii rromi. Se tem că le vom lua locul de muncă, că le vom sparge magazinele, îi vom îmbolnăvi, dar în acelaşi timp, spleenul lor şi sictirul de viaţă îi îndeamnă să creadă ca poate noi deţinem cheia reînvrăjirii lumii.

Avem tendinţa de a privi politica drept un domeniu al obscuritătii şi al suspiciunii, un loc în care moralitatea nu prea are ce căuta. Singura formă de recunoştinţă pe care suntem dispuşi să o acordăm celor care ne conduc este incompetenţa. Nu ne gândim foarte des că, oamenii de stat sunt şi ei, în ciuda tuturor finanţelor, prestigiului şi pârghiilor pe care le deţin doar oameni, cu slăbiciuni cotidian de banale. Ei pot să comită greşeli, uneori catastrofale nu datorită unui machiavellism deosebit de rafinat cât pur şi simplu din naivitate. Sub jurisidicţia acesteia pot cădea chiar şi cei mai experimentaţi şi fini diplomaţi.

Este foarte important să judecăm acţiunile unui om politic şi după personajele care îl influenţează. Proverbul în cazul său devine: Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun la ce fel de compromisuri eşti dispus.

Traian Băsescu, deşi un politician experimentat, cu un grad însemnat de machiavellism; deşi se dovedeşte un bun tactician, ca strateg este însă un jucător imprudent la loteria marii diplomaţii. A fost capabil să speculeze greşelile ori neajunsurile adversarilor săi şi a provocat crize pentru a-i trece pe linie moartă. Dar este un om care nu-şi stăpâneşte foarte bine emoţiile şi care doreşte să joace un rol cu mult superior posibilităţilor României actuale şi fizionomiei opiniei publice româneşti de azi.

Un filozof spunea că nu există liber-arbitru, ci doar voinţe slabe şi voinţe tari cărora primele se raliază. N-aş spune că Traian Băsescu este o voinţă slabă, dar, cu siguranţă, este un om flexibil, atât în sensul bun cât în sensul negativ al consecinţelor ce decurg din flexibilitatea sa. Două sunt personajele care îi flanchează firea şi modul de a acţiona: preşedintele american George Bush şi preşedintele Partidului Noua Generaţie: George Becali. Afirmaţia poate să pară ciudată şi impertinentă, dar o privire mai atentă arată asemănărarea dintre cele două personaje: unul aflat pe plan sub-naţional, iar celalăt pe plan internaţional. Atât George Bush cât şi Gigi Becali sunt oameni proveniţi dintr-o zonă tradiţională: unul este texan, celălalt este machedon din Dobrogea. Ambii sunt oameni bogaţi, nu provin din spaţiul academic şi nu dispun de bogate lecturi, dar au înţeles că li se cere o anumită imagine şi au ştiut să-şi ajusteze impresia lăsată iniţial publicului prin înconjurarea cu oameni instruiţi. Ambii sunt firi cu o doză mare de impulsivitate; ambii au o tentă conservatoare şi ambii sunt exponenţii unei viziuni cruciate asupra lumii, viziune în care realitatea este un tablou alb-negru desenat în mod supărător cu nuante de gri care trebuie să se ralieze unei anumite tabere: întuneric sau lumină. În ceea ce ne priveşte pentru studiul nostru este faptul că amândoi au un grad mai mare de libertate în acţiune decât Traian Băsescu. Unul pentru că este şeful celei mai mai puteri economice şi militare de pe mapamond, iar celălalt pentru că nu este preşedinte de ţară, ci şef de partid, patron de club şi are o anumită reputaţie în faţa publicului. Adevărata axă geostrategică este una bazată pe o combinaţie de interes şi înclinaţie sufletească – axa Washington-Bucureşti-Golden Blitz. Trecând peste ilaritatea afirmaţiei, această geografie care arată un triunghi neînchis reprezintă tragedia lui Traian Băsescu. Călătoriile la Casa Albă ţin de un anumit rol pe care şi-l doreşte în istorie, în timp ce agapele la Golden Blitz ori petrecerile cu Gigi Becali, după meci, sunt momente de dezlănţuire şi de refulare ale cârmaciului din Cotroceni. Meditând asupra acestui cadru, descoperim rolul pe care Băsescu vrea să-l interpreteze în faţa tuturor: acela al timocratului, spre a folosi un termen din filozofia greacă- acela al conducătorului militar, agent al îndrăznelii, legat de comunitatea sa printr-un ritual plebiscitar continuu. Simbolic, chindiile la care ia parte şi care i-au conturat o aureolă (sau un stigmat) ţin de o epocă premodernă în care suveranul cobora, uneori incognito în popor pentru a vedea de aproape starea supuşilor, a face dreptate şi a lua apoi deciziile corecte. Saddam Hussein putea fi văzut în satul natal, la Tikrit printre oi şi capre, fumând un trabuc şi trăgând cu puşca în aer. Iată aceeaşi nostalgie a perceperii statului ca pe o comunitate tradiţională ceva mai mare în care legătura directă între oameni poate să se lipsească de medierea instituţiilor.

Astfel Băsescu se împlineşte prin apropierea de cei doi, mai ales de vulcanicul latifundiar.

Probabil că lui Traian Băsescu i s-ar potrivi cu mult mai bine postura unui emir dintr-un stat arab care trăieşte în opulenţă, îşi conduce poporul autocratic şi este prieten cu americanii atât cât să nu reprezinte un pericol pentru lumea pe care Bush o doreşte sigură pentru democraţie.

Postura de comandă implică pe partea opusă dulceţii şi amarul obligaţiilor şi nu odată, al sacrificiilor. Complacerea în exhibiţii bahice alături de Gigi Becali şi servilismul faţă de George Bush, marele licurici, îi va afecta locul pe care şi-l doreşte în manuale şi nu în vreo notă de subsol a viitorului. Traian Băsescu ar trebui să mediteze la concluzia lui Winston Churchill, un alt individ care se potriveşte descrierii de mai sus: Un om poate avea prieteni, o naţiune niciodată!