PEOPLE'S VOICE » Numărul V

EDITORIAL toate voturile sus

parvu.septimius — Wed, 22 Nov 2006 00:01:46 +0000

scris de Septimius Pârvu | parvu.septimius@urbanfactor.org

Aventurile marinarului pe valurile politicii româneşti devin tot mai îndrăzneţe şi se propagă tot mai în larg. Lovitură mediatică după lovitură mediatică, succes la public, fotografii, petreceri. Cam aşa arată o zi din viaţa preşedintelui Băsescu.
Există trei puncte de vedere din care putem analiza această campanie foarte bine pusă la punct de popularizare a primului om în stat. Cea a individului de rând, care adoră „băile de public” ale lui Băsescu, care face poze cu el şi care este în extaz când stă la un restaurant pe malul mării lângă o figură aşa de importantă. Iar dacă interlocutorul-vedetă mai şi trimite zâmbete specific marinăreşti şi la nivel de copil de 5 ani, toată lumea este mai mult decât fericită că România se poate mândri cu un astfel de şef de stat.
Apoi este categoria a doua, care îl salută pe Băsescu cu „Săru’mâna domnu’ Iliescu.” Iar cea de-a treia categorie, în care consider că se încadrează şi opiniile exprimate în acest articol este cea a hulitorilor, a analiştilor simpli din popor, care nu vor să creadă că în ţara noastră totul este lapte şi miere. În ceea ce priveşte feţele publice care apar la televizor şi pe ai căror posesori ar trebui să îi considerăm formatori de opinie, situaţie este din nou duală. Există acelaşi gen de oameni care credeau că Ceauşescu este geniul din Carpaţi şi care făceau propagandă şi care nu se tem să arate o poziţie extrem de indulgentă faţă de întreg aparatul prezindenţial şi guvernamental şi cei care critică aceste ipostaze acoperite de ipocrizie.
Poate o să mă întrebaţi, de ce îl critic eu pe Băsescu. Cu ce drept? Poate că este un băiat bun şi există tot felul de jocuri de culise prin care se încearcă discreditarea lui. Poate chiar încearcă să facă ceva în ţara asta şi să o ducă pe culmile progresului. La această întrebare pot să răspund extrem de simplu, în trei paşi. Unu, pentru că pot, iar libertatea cuvântului îmi oferă acest privilegiu, doi, pentru că am cunoscut destui politicieni pentru a-mi da seama că nu se pot folosi toţi aceşti termeni în acelaşi context şi trei, şi Ceauşescu avea aceleaşi intenţii.
Ştiu că este o temă oarecum plictisitoare pentru unii şi poate chiar expirată şi răs-analizată, însă, după părerea mea, este un subiect care nu trebuie uitat, dar mai ales privit exhaustiv. Pentru că într-o ţară care vrea să fie republică parlamentară, dar nu este nici pe departe o structură de acest gen, în care preşedintele îşi bagă nasul unde vrea oala lui, nu este normal să reducem la tăcere asemenea discuţie.
Nu vreau să pară ca o teorie a conspiraţiei, pentru că nici nu este. Trebuie să luăm datele şi evenimentele ca atare. Spre exemplu, isteria mediatică Băsescu a condus la crearea unui vocabular extrem de enervant şi limitat, pe care îl auzim de fiecare dată când are loc ieşirea din Olimpul bucureştean pe stradă, alături de muritorii de rând. Expresii ca „baie de mulţime” au abuzat de răbdarea noastră şi au constituit o sursă interminabilă de reproducere pentru jurnalişti.
Nu au fost puţine nici cazurile în care Băsescu a fost acuzat că îşi asumă prerogative, pe care preşedintele nu le deţine în mod normal în Constituţie. Trecând pe acestea, cea mai simplă formă de nerespectare a protocolului politic prezidenţial, Băsescu participă la şcolile de vară şi se cotrobăie în bucătăria pedistă ca la el acasă. E clar că nu se poate impune foarte strict o astfel de restricţie, întrucât să nu uităm că preşedintele este sprijinit şi provine dintr-un partid, la un moment dat. Şi Iliescu, făcuse din PSD un al doilea Cotroceni.
Însă această metodă de implicare pe faţă, ca să nu mai vorbim de participarea organizarea vieţii politice în mod subtil, nu este benefică nici unei structuri comunitare. Sau cel puţin nu ar fi într-o ţară normală. Dar la noi, este acceptat, pentru că mare parte a indivizilor cu drept de vot nu au nici cea mai mică ideea asupra conceptului de prerogativă prezidenţială.
Dar ce s-o mai lungim. Totul se rezumă la afirmaţiile lui Băsescu, care au fost extrem de sugestive, în cadrul vizitei de la Întorsura Buzăului, unde a declarat că poporul îi dă putere. Sau ceva de genul Lăpuşneanului: „Mulţi, dar proşti”.

SEPTIMIUS PÂRVU | parvu.septimius@urbanfactor.org

EPOPEEA MIORITICĂ ABERANTĂ “FRUMOASĂ ŢARĂ, PĂCAT DE POPOR” > EPISODUL V

parvu.septimius — Mon, 16 Oct 2006 16:13:17 +0000

scris de Septimius Pârvu | parvu.septimius@urbanfactor.org

EPISODUL V: LĂSATUL SECU…RITĂŢII

A reînceput potopul dosarelor şi mai nou s-a scurs peste presfiinţiile noastre, care sunt curate până în foile albe ale Securităţii. Cum s-a ridicat problema analizării clericilor, au început şi confesiunile să curgă. Deja două figuri înalte ale Bisericii Române şi-au dat arama de faţă şi au vărsat totul, cum făceau pe vremuri la Siguranţă.

Atitudinea aceasta mişelească spune multe despre cei la care ne închinăm şi ne recunoaştem toate păcatele. Nu era destul că preotul român începe să fie din ce în ce mai mult asociat cu sticla de rachiu, jeep-ul şi înjurăturile ca la uşa altarului, dar acum baba de la etajul 5, o să facă probabil infarct când o să afle că cel căruia i s-a confesat o viaţă întreaga mergea cu pâra la Secu. Acest aspect distruge şi ultima urmă de sfinţie din iubiţii noştri preoţi, care în curând o să devină popa prostu’.

Dar ce poate să aibă sfânt în el un individ care recunoaşte numai atunci când îi infige Dracul de la CNSAS sula justiţiei neo-comuniste în spate? Ce mai poţi spera de la un mişel care ascultă păcatele miilor de muritori, dar nu ara nici bunul simţ minimal sau condescendenţă pentru cei de jos, dar mai ales pentru Cel de Sus şi încalcă de multe ori de bună voie, sfânta taină a spovedaniei.

Partea tragică survine din faptul că clericii nu reprezintă singura categorie care ar trebui blamată pentru astfel de acte, deoarece, poate, în multe situaţii au fost impuse. Însă, o categorie la fel de sugestivă ca cea a preoţilor este cea a politicienilor. După părerea mea, aceste două grupări profesionale, care lucrează în strânsă conexiune cu indivizii pe care îi reprezintă ar trebui cel mai asupra judecate şi pedepsite.

Mârlănia şi mişelia cu care se ascund în spatele degetului sunt de-a dreptul impresionante. Pornind de la Mona Muscă, Răzvan Teodorescu, a cărui vinovăţie a fost ştearsă de pe pomelnicul securist, Voiculescu şi mulţi alţii, care declară cu un uimitor tupeu că ei nu au făcut poliţie politică şi ajungând la indivizi din fruntea structurilor clericale înalte, care se regăseau în primele rândurile ale congreselor PCR, ascultând cu înfrigurare şi sorbind cuvintele liderului neînfricat, care era mai presus de Dumnezeu şi care încă îşi ascund nevinovăţia.

Părerea mea umilă este că oricine a deţinut o funcţie importantă sau s-a remarcat imediat după ’89 a fost turnător sau colaborator. Nu puteai trece uşor de sita Securităţii, cu, de altfel nici azi nu poţi trece prea uşor printre furcile caudine ale serviciilor de informaţii, comandate şi dirijate de însuşi preşedinte. De altfel, eu nici nu pricep de ce se ascund astfel de indivizi, pentru că pseudo-opinia publică sau ceva mai mult de un sfert de ţară (sper eu!) poate realiza fără descoperirea unor dosare a căror validitate ar putea fi pusă sub semnul întrebării, că aceste hiene s-au dus cu pâra la Securitate.

Cu acelaşi tupeu nemascat vedem astăzi la tot felul de talk-show-uri foşti ofiţeri de Securitate, care parcă povestesc de vacanţele de la mare despre cum distrugeau sute de vieţi, poate multe nevinovate. În aceeaşi oală se află şi membrii CNSAS, după părerea mea sunt umile şi ingorante marionete politice, care nu fac altceva decât să îndeplinească ordinele ascunse ale păpuşarilor şi să scoată la lumină dosarele inamicilor politici. Frumoasă ţară avem, comunism fără comunişti, corupţie fără corupţi! Păcat că e locuită!

Pe final, un sfat pentru toţi aceşti indivizi lipsiţi de cea mai mică idee asupra conceptului de cod deontologic: cine se scuză, se acuză.

SEPTIMIUS PÂRVU | parvu.septimius@urbanfactor.org

CE NE STRESEAZĂ> numărul V

parvu.septimius — Mon, 16 Oct 2006 16:11:36 +0000

scris de Septimius Pârvu | parvu.septimius@urbanfactor.org

PE ORDINEA DE ZI

CRITICA NAŢIUNII IMPURE

Nici nu am intrat bine în UE, că deja toţi vecinii mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi au început să ne trântească uşile în nas. Britanicii, au zis că s-au săturat de ai lor, darmite să mai năvălească peste egocentrismul lor insular şi hoardele de sud-estici. Dar ce mi se pare interesant este că şi ungurii şi-au tras obloanele la magazine, ca să nu se mai uite cerşetorii ăştia de vecini şi să saliveze la piaţa lor de muncă. Până acum voiau câţi mai mulţi români în Imperiul Maghiar şi acum, că intră de bunăvoie în nisipurile mişcătoare panonice, nu mai vor se ne primească. E, lasă că pe model britanic, poate le dă Băsescu peste nas şi nu le mai dă autonomie.

Proaspătul cercetat la dosar, Ioan Ghişe se ridică şi muşcă mâna stăpânilor. Sincer, mie mi se pare ciudat că ar fi colaborat cu Securitatea, dar cel mai mult că a scris o declaraţie cu propriul membru, judecând după cei patru ani de primărie în care nu a ştiu decât să pună X-ul în dreptul caselor şi maşinilor achiziţionate. Pentru interes de serviciu, normal.

Aleşii noştri îşi petrec din ce în ce mai mult timp pentru a inventa scuze penibile cu care să se prezinte la raport, pe la diverse televiziuni a căror audienţă e egală cu denumirea lor. Cei care au IQ mai mic decât numărul de la pantof şi insomnii ştiu despre ce vorbesc. Oricum, au auzit şi ei din gura unui expert, cu iz de specialist în baliverne oficiale, că nu pot munci din cauza radiaţiilor. Îi bat radiaţiile de antenele de pe clădire în cap şi îi adorm. Şi ca să încheiem problema elegant, domnul Meleşcanu, mai mult sau mai puţin penelist, al cărui tupeu radiază mai mult decât orice antenă, a găsit o soluţie uimitoare. Să nu mai lucreze aşa de mult în birou. Dar am şi eu o întrebare la domnul parlamentar: poţi să munceşti mai puţin decât deloc?

Ghiciţi despre cine este vorba: este o vânzătoare de bilete la circ, e însărcinată cu copilul lui Guşă, este curvă şi ne prezintă într-un mod demn de Dan Diaconescu, cutii senzaţionale, ultra-secrete şi nemaivăzute cu microfilme. Aţi ghicit? Nu? Hai că vă zic eu. Nimeni alta decât Lavinia Şandru, care în ultima perioadă s-a aflat în două ipostaze interesante. Prima dintre ele, la emisiunea lui Turcescu, dacă nu mă înşel, pe post de troacă de porci a lui Vadim şi a doua, în aceea de partizan contra sistemului, dezvăluind uimitor o cutie în care se ţin microfilmele Securităţii. Răspunsul serviciilor secrete, este chiar mai interesant decât cel al lui Vadim şi conţine mult mai multe cuvinte din DEX. Este o banală cutie din comerţ… Ce nu face omul în lipsă de publicitate…

Unul dintre tartorii interogaţi în legătură cu radiaţiile din fosta Casă a Poporului, actuală Casă de Toleranţă pentru curvele noastre de parlamentari, este tribunul peremist. Cu obişnuitul ton electric, tocmai dres cu o doză revigorantă de şocuri, a început să aprobe relativ civilizat concluzia speialiştilor, după care a trântit un set de acuze. Sincer, varianta mea asupra răspunsului său ar fi ca administratorul secţiei de geriatrie-psihiatrie de la PRM s-ar fi desfăşurat astfel: se ia una bucată aparat Geyger, se măsoară radiaţiile, se administrează o tură de acuzaţii paranoice, nefondate şi înjură una bucată sau chiar mai multe, după caz de jurnalist, care e vinovat pentru radiaţii şi se apare la o conferinţă de presă, unde se repetă senariul.

Ca de la paranoic la inchizitor securist, cei doi tribuni atotprezenţi pe la jurnalele de ştiri, s-au întrecut înjurături. După umila mea părere, Vadim este net superior lui Dinescu în ceea ce priveşte administrarea de adjective membirolor familiei după un plan extrem de bine finisat. Adică partea feminină a clanului Dinescu practică cea mai veche meserie din lume, iar latura masculină întâpină probleme în calcularea IQ-ului. Replica tartorului CNSAS-ist a fost extrem de sugestivă şi se încadrează proverbul: „Nu te pune cu prostul că are mintea odihnită!”

Campania de eliminare a plevei politice continuă. Oamenii muncii de la sate şi oraşe sunt cernuţi de iubiţii noştri conducători. Cu un avânt patriotic şi dragoste pentru tovarăşii noştri conducători, membrii partidelor au iniţiat o campanie de eliminare a trădătorilor şi oponenţilor ţării noastre mult iubite. Astfel, au început să pice, câte unul, fraţii noştri Stolojan şi Stoica, mult iubiţi compatrioţi, care au vorbit împotriva propriului partid.

Pe scurt, mucles, bă fraţilor, că vă daţi singuri cu pancarta în cap. În România două lucruri nu trebuie să ai: curaj şi dreptate.

AMORUL IDOLILOR

După cum observăm în frumosul nostru sud-est european, mârlania este ereditară şi contagioasă. Cred că slavii nu au adus cu ei numai cultura la sud şi la nord de Dunăre, ci şi privitismul originar zonelor de provenienţă. Selecţionatele extrem de competitive ale celor două pretendente la Uniune s-au întâlnit într-un mediu asemănător luptelor cu gladiatori. Dacă nu luăm în seamă faptul că românii au stabilit un nou record mondial, încasând două goluri în numai un minut de joc, nu ne rămâne decât să ne îndreptăm asupra fratelui nostru sud-dunărean Stoichkov (al cărui nume habar nu am să-l scriu) care s-a nimerit în mijlocul unui trib, care nu a auzit până acum de maşini.

Băi, frate, hai să-ţi prezint şi io varianta românească de mârlănie şi o să vezi tu că eşti mic copil. Pă bă arogantule, tu vii la noi, unde paştem oile în linişte, să ne deranjezi cu echipa ta de barbari, care nu ar nimeri poarta nici dacă ar avea 50 de metri, cu un portar care nu ar prinde mingea nici dacă i-ai scăpa-o în mână. Bă, tu nu veni cu draci d-ăştia l noi şi cu bu bu bu, bă, că-l pun pe Gigi pe tine şi vezi tu ce scoate dracii din tine mă. Şi apropo, Merţanu’ ăla de ziceai tu că-l conduci, era şparlit de la un românaş venit în vacanţă, băi. Şi că să-ţi arăt că ai avut dreptate şi nu avem pic de urmă de civilizaţie în noi, bă, fuck you să-i zici …. şi familiei, că te … beep… şi pe mă-ta, mă.

A reînceput sezonul de incultură televizată. Dan Negru, Stăpânul Animalelor, şi-a strâns din nou babuinii în jurul lui şi a început să ne zgârie pe inteligenţă cu inepţiile lor. Dar pe lângă festivalul de aberaţii, un alt canal, se mândreşte şi el cu două animale ale lui. Tataia şi-a scos din nou nepoţica, cu pretenţii de nevastă, la acţiuni caritabile. Iar penibilismul a triumfat din nou. Şi rata de audienţă s-a mărit mai mult decât silicoanele Gyorfinei. Din acest paradox tragic, am reţinut două lucruri. Primul dintre ele, că nici măcar nu mă mai amuză sau enervează inepţiile domnişoarei care se pare că a avut o viaţă scurtă, dar plină, nici măcar nu mai pot schimba canalul, ci îmi vine să arunc televizorul direct pe geam. Şi a doua treabă pe care o poţi reţine din acest show cu pretenţii extrem de proaste de reality-show străin, este că tataia poate fi sensibil şi plânge, alături de consoarta sa, de-ţi vine şi ţie să plângi. De draci şi exasperare.

Un sfat pentru băieţii creatori de urări de bine la adresa Erdeeshului: ce v-a rămas de băgat, vă rog să băgaţi în cealaltă companie de telefonie, care oricum cred că a memorat sărbătorile din calendar, sfinţii, numele mamelor şi părţile anatomice. Acelaşi lucru vă urăm şi vouă şi vă dorim faliment plăcut!

�

În sfârşit am dat peste un om posesor de avuţii în pantaloni. Nu ţin neapărat să îi precizez numele, dar ţin să-l felicit pentru competenţa cu care i-a închis gura lui Gigi. Deşi pare de domeniul imposibilului, jur cu mâna pe Coehlo că este o întâmplare veritabilă. Ar trebui să se organizeze încă o emisiune specific cu specific tatulician sau morarian, la care să fie invitaţi o droaie de intelectuali şi patronul Stelei. Înfrângerea în faţa Lyonului ar fi minciună faţă de scorul în faţa lui Gigi! Vezi bă Mihai, că tot urmaşii lui Ştefan te-au decapitat.

[GROAPA DE GUNOI A POLITICII] MÂNDRIA DE A FI ROMÂN România vs. Restul Lumii

parvu.septimius — Mon, 16 Oct 2006 16:10:55 +0000

scris de Ioana Popescu | popescu.ioana@urbanfactor.org

Nu, nu, n-a-nnebunit lupul (mărilor), România nu s-a trezit cu capsa pusă, şi s-a decis să-şi măsoare puterile…cu Lumea Civilizată… orium am pierde la scor, dar cum se tot întâmplă pe la români, facem ce facem, dar speriem Occidentul.

Care ar fi acum motivul? Lebedele din Austria sunt liniştite, căpşunarii stau cuminţi şi aşteaptă probabil următorul Eurovision, ca să sponsorizeze creaţia muzicală românească cu pretenţie la premiu). Nu, Europa, aici civilizată, integrată, tolerantă şi super-mega avansată, se teme de hoardele de români, ce se vor repezi pe locurile lor de muncă. Mai nou Marea Britanie, conştientă de înţelepciunea românească în prag de aderare, doreşte îngrădirea ocupării locurilor de muncă, primejduite de puhoiul româno-bulgar.

În cadrul unei uniuni, care propovăduieşte egalitatea între parteneri, drepturile omului şi şanse egale, se propune restricţionări pentru viitoarele partenere. Britanicii vin şi ei cu argumente de tot felul; sondaje care arată că aproximativ 280.000 de români şi bulgari vor pătrunde pe piaţa de lucru, teorii conform cărora românii şi bulgarii, care la ei acasă muncesc pe nişte salarii, pentru care britanicii n-ar face nici măcar efortul să se scoale dimineaţa, vor provoca scăderi primejdioase ale salariilor britanice, scăderi care vor distruge perspectivele de vacanţă peste hotare ale cetăţenilor Regatului Unit, plus ratele pe care aceştia le au de plătit. Se pare că au învăţat ceva din valul precedent al aderărilor.

Puşi în faţa unei asemenea situaţii, preşedintele Băsescu vine cu soluţia salvatoare; dacă voi nu ne vreţi, nici noi nu vă vrem….pe piaţa noastră de muncă. Adică, dacă vreun cetăţean britanic vine şi el cu un CV în ţiplă şi vrea un post de tinichigiu, să stea liniştit la el acasă, în Albion, că umila lui cerere nu va fi luată în seamă. Problema de câţi englezi se vor îngrămădi pe locurile de muncă din România? Pe ce salariu? Plus, să aibă şi perspectiva de a locui în România, pe o perioadă nedefinită de timp? Tare aş vrea să văd un britanic obişnuit să vină să lucreze în România pe un salariu minim pe economie şi să aibă şi pretenţii! Să locuiască şi el într-o garsonieră confort 2, să strângă cureaua şi să drămuiască şi ultimul leu.

Mişcarea României, de a-şi afişa ofuscarea pe îngrădirile europene, are o doză de coerenţă, doar că răspunsul putea fi gândit în termeni reali. În loc să batem câmpii printr-un discurs tip vom încerca să creăm oportunităţi de muncă pentru români, odată cu aderarea la U.E., România ia în braţe conştiinţa naţională, se bosumflă şi ameninţă. Măcar dacă s-ar găsi pe picior de egaliate ca să poată emite ameninţări, căci într-o Românie, unde olimpicii îşi iau dosarele cu diplome, trag un SAT şi pleacă cu bursă în Vestul care-i primeşte cu braţele deschise, această ameninţare pare penibilă.

Occidentul, cică nu ne vrea, dar caută căpşunari, constructori, ingineri şi doctori Made in Romania. Cică avem calificare şi pregătire, şi câte şi mai câte!

De venit în România, Occidentul, vine nu la muncă, ci ca să profite de serviciile medicale româneşti ultra ieftine şi de calitate. Concediul complet, o plombă, un implant, o baie cu nămol şi nelipsita vizită la Castelul Bran, în căutarea lui Dracula. Bine ar fi să-l şi găsească! Vorba aia; facerea de bine, relaţii denaturate cu figura maternă, că doar cui trebuie să-i mulţumim pentru romanul S.F. Dracula?! Pentru noi e şi mumă şi ciumă, atâta vreme cât spiritul întreprinzător românesc mai ciopleşte o statuie Ţepeş cu colţi!

La 1 ianuarie 2007 începe balul. De văzut rămâne, pe ce picior de egalitate se va găsi România. Până atunci; U.E fereşte-ţi locurile de muncă, Romanes at portas!

IOANA POPESCU | popescu.ioana@urbanfactor.org

MEANDRELE EXISTENŢEI lungul drum al Războinicului către Lumină

parvu.septimius — Mon, 16 Oct 2006 16:08:53 +0000

scris de Ioana Popescu | popescu.ioana@urbanfactor.org

Era cea pe care toţi o consideram ciudată, nu se încadra în tiparele de clică ale unui liceu tipic bucureştean. Dacă chiulea se ducea la cinematecă , nu fuma , dar se zvonea că a băut absint. Şoca prin aparenţa fizică şi stilul vestimentar mai mult decât gaşca de drăguţe înţolite după ultimele găselniţe mondene. Purta ochelari cu lentile groase, avea părul vopsit în galben/portocaliu şi îşi mai făcuse şi un piercing la sprânceana stângă. Nu mă feream de ea, dar nici nu prea găseam să avem multe în comun. Într-o zi de luni, când prăznuiam pe vremea aceea ora de literatură universală, venise şi ea . Era o prezenţă destul de rară pe la ore. Se aşezase în bancă, îşi scoase o carte şi începu să citească cărţulia estul de subţire. Nu ştiu de ce, dar mă făcu curioasă. În pauză, după ce-mi ticluisem un dialog în cap, am întrebat-o până la urmă ce citeşte. La fel de sec mi-a răspuns: Alchimistul de Paulo Coelho. Povestea asta se petrecea prin iarna lui 2002, iar cărţulia cu pricina, încă nu devenise cartea de căpătâi atât a florăreselor cât şi a would-be-politicians.

Care e rostul acestei introduceri? Colega de atunci, actualmente studentă la Scenografie, nu citea chiar orice best-seller filozofic aruncat mulţimii în căutare de cunoaştere. Trei ani după acest episod, aveam să mă trezesc în faţa unei imagini rupte pentru câteva secunde de realitate. George a.k.a Gigi Becali, patron de echipă de fotbal şi aspirant politician, făcea un fel de analiză pseudo-personală la ce a înţeles dumnealui din frământările metafizice ale lui Coelho. Omul se identifica nici mai mult nici mai puţin cu imaginea Războinicului Luminii. Adicătelea, el luptăor, după cum se autointitula şi echivalent mioritic al unei pleiade de voievozi, împăraţi, regi, eroi ai istoriei, se identifică cu personajul simbol în cauză!? Ce-i rău cu asta? Omul a citit cartea şi asta a putut înţelege, absolut nimeni nu cred că a avut impresia că domnul Becali va deveni instantaneu un Perpessicius, şi va purcede la o analiză minuţioasă a operei coelhoniene. Dar războinicul cu pricina a trântit pe final de analiză o perlă, un citat personal de inspiraţie becaliană, pe coperta interioară a cărţii; Facăse voia Domnului! (greşeala de gramatică aparţine lui George Becali).

Nu ştiu cum, dar mai ales de ce, dar George Becali devine periculos de rapid lider de opinie, etalon de purtare managerială şi guru spiritual. Vina nu-i aparţine doar lui Gigi, cât şi televiziunilor care prezintă pe post de ştire senzaţională activităţile, frământările şi declaraţiile sus numitului. Dacă e să fie circ, să fie ,şi la oră de prime-time. Astă vară, când România era înecată la propriu, Becali a dat semnalul reconstrucţiilor. A venit cu Maybach-ul, într-unul din satele demolate şi, susţinut de un show mediatic tipic, a dat startul la reconstrucţii.

Creştinul din străfundurile spirituale becaliene, e o prezenţă constantă. Gigi Becali se roagă prin biserici, fie ele la maglavit sau Belgia, sfinţeşte, pune temelii de lăcaşe de cult. Se prezintă la birou, încadrat de icoane cât geamul, agaţă de sediul partidului personal, Noua Generaţie, un crucifix, dotare personală. Politica, societatea în gândirea becaliană gravitează în jurul noţiunilor biblice, orice e din voia Domnului sau lucrarea Necuratului, zone gri nu se regăsesc în acest tip de separare.

Mai nou, Gigi Becali a mizat şi a câştigat pe cartea numită Steaua. Succesele de pe terenul de fotbal s-au concretizat prin sporirea prezenţei domniei sale la televizor, şi a cotei de popularitate, via Ultra Steaua. Jucătorii stelişti, pe lângă talentele la ora actuală de excepţie de pe teren, au primit şi titlul de războinici ai Măriei sale, un statut aparte, de luptători şi figuri mesianico-martirice. Un exemplu grăitor îl reprezintă prestaţia lui Rădoi & Victoraş Iacob, teoreticieni ai doctrinei; supărare când îmi vine, rup cămaşa de pe mine, mai nou dau cun pumnul în vitrine. Replica lui Becali asupra incidentului; Martiri! Sfântul sânge al lui Rădoi! Adică nu avem de a face cu orice fel de echipă, ci cu echipa Steaua-Becali, binecuvântată de forţe spirituale supreme, megalomania patronului pogorându-se şi peste ceata sa de ostaşi, Becali blagoslovindu-i şi pe jucători cu asemănări eroice; Steaua are jucători aidoma lui Spartacus, Attila, Hannibal!! Mă întreb ce manual de istorie studiază sau a studiat Gigi, căci se pare că nu i-a scăpat nici un personaj istoric, purtător de ecranizare hollywoodiană.

Concluzii de final. Mă întorc la Coelho. Personal nu am trecut de Alchimistul, şi nici nu mi-a produs o schimbare profundă a spiritului. O carte bunicică care se lecturează uşor într-o noapte. Nici colega mea din liceu n-a zăbovit prea mult asupra acestei cărţi. Dar ceea ce diferă între ea şi Becali este ce s-a înţeles din lecturare, iar aici diferenţe sunt considerabile. Războinicul din Pipera, comună devenită peste noapte, reşedinţă de scaun, se îndreaptă acum spre Lumină. Nu, nu, nu a dat colţul. Ferească Sfântul! Lumina o reprezintă Champions Legue, unde Steaua s-a calificat în sunet de Scooter Maria, imn ce a dat naştere şi la creaţii originale din taberele războinice din Liga 1 (vezi Rapid şi minunatul distih; Ţăranii din România/Fredonează Scooter Maria). Stop, interviul live pe fundal de alegeri pentru grupe. Aşezat pe un scaun tapiţat în piele, Becali zâmbeşte. Sorţii conform intuiţiei sale de războinic încercat de timp şi lupte, i-au adus în faţă inamici de soi; Real Madrid, Lyon şi Dinamo Kiev (sâc, nici în grupe nu scapă de Dinamo, Diavolul domne’!). Să vedem ce Tapae, ce Maraton, Salamina şi Gaugamela va întrevedea Războinicul Luminii. Forţa fie cu el! Restul e tăcere… tâp,tâp,tâp,tărără, tâp,tâp… Maria, I like it loud!

IOANA POPESCU | popescu.ioana@urbanfactor.org

TEORIA CONSPIRAŢIEI primul dintre egali

parvu.septimius — Mon, 16 Oct 2006 16:03:08 +0000

scris de Silviu Petre | petre.silviu@urbanfactor.org

Se întâmplă în aceste zile ca valul de caniculă din Europa să coincidă cu punctul de incandescenţă care este Orientul. Astfel un eveniment meteorologic se întâlneşte cu unul istoric. Orientul Mijlociu este din nou în flăcări deşi în ultimii ani era acreditată impresia că şansele unei păci durabile în zonă au crescut semnificativ. URSS-ul căzuse. Arabii, lipsiţi de cel mai important furnizor de armament erau lipsiţi de sprijin şi dornici să cadă la pace. Liderii israelieni, ei înşişi sătui de peste patruzeci de ani de confruntări şi insecuritate erau înclinaţi spre concesii. Dar se pare că de fiecare dată când se ajunge la un acord pacea este din nou minată şi istoria se repetă cu încăpăţânare. Astfel că, a vorbi despre Orientul Mijlociu înseamnă a vorbi despre cartografia unei răni pe harta lumii- o rană tăiată între meridiane greşite de un chirurg incompetent. Şi aceasta pentru că situaţia actuală din Orient etse rezultatul ingineriei marilor puteri europene coloniale care au trasat graniţele statelor de pe fostele lor dominoane pornind de la o geometrie sumară şi nu de la realităţile locului. Orientul Mijlociu nu este decât simtomul cel mai acut al acestui joc cu istoria numit decolonializare.

Crearea statului Israel în răsăritul Mediteranei a fost un cui despărţitor în problematica lumii musulmane. Astfel că aici raporturile de forţe nu s-au rezumat doar la afaceri şi petrol, ci au căpătat şi o dimensiune religioasă. Aşadar europenii şi odată cu ei întrega comunitate internaţională au acum de înfruntat o problemă care nu este numai politică, ci mult mai grea, ideologică şi teologică.

Timp de veacuri lumea europeană a fost zgudită de la un cap la celălalt de acerbe războaie religioase. După multe lupte fratricide ea a reuşit să se împace cu sine. Printre modalităţile utilizate se înscrie şi crearea statului evreu la sfârşitul ultimului război mondial deschis. Prin această faptă ea, adică Europa sau Creştinătatea, depinde cum priveşti, nu a făcut decât să creeze un loc de exil pentru proprii demoni. Demoni care s-au întors să o bântuie.

Structura comunităţii internaţionale, asa cum ni se arată din 1945 prin intermediul Cartei Naţiunilor, ONU şi întregii sarabande de organisme internationale are ca fundament teoretic ideile Iluminismului de secol XVIII, idei care propovăduiesc pluralismul, egalitatea în faţa legilor (fie ele naţionale sau supranaţionale), cooperarea, laicismul, nediscriminarea între indivizi, state, rase şi culturi. De atunci toate marile puteri, indiferent din care bloc ideologic făceau parte au înţeles să-şi plaseze acţiunile lor, nobile sau meschine sub blazonul principiilor enunţate mai sus. Orice acţiune era justificată prin dorinţa de a sluji binele întregii omeniri. Cu o singură mare, notabilă şi repetabilă excepţie: Orientul Mijlociu. În toate conflictele în care au fost implicate statele arabe şi Israelul s-a făcut apel la discursul religios, şi nu la principiile unui umanism laic. Dacă în atitudinea faţă de restul statelor cu probleme Occidentul a pendulat intre calculul rece al puterii şi o doză de idealism, faţă de acţiunile israeliene s-a folosit argumentul teologic: <> Guvernele marilor puteri occidentale, în loc să se multumească cu hăţisul legilor internaţionale, dând evenimentelor din zonă o conotaţie religioasă s-au încurcat în marasmul argumentele teologice de care încercaseră să ferească viaţa publică la ele acasă. Apusul şi-a rezervat Noul Testament in timp ce israelului l-a concesionat pe cel vechi. Apusul a preluat legea iertării sub forma modernă a toleranţei civile atât de mult încât şi-a permis să-i tolereze Israelului Legea Talionului. Ajutorul Dumnezeului biblic fost înlocuit pentru liderii de la tel Aviv, în timpurile noastre de rachetele americane . Cu acest sprijin generos statul israelian şi-a permis să sfideze cu o aroganţă de neînchipuit toate rezoluţiile Naţiunile Unite timp de atâtea decenii. Toate acestea în timp ce acţiunile sale era cosmetizate de televiziunile din “lumea liberă şi civilizată”. Spre exemplu, nu cu foarte mult timp în urmă Pro Tv-ul prezenta în semn de omagiu biografia lui Ariel Sharon, unul dintre vinovaţii pentru dinamitarea satelor arabe pline de copii şi bătrâni în conflictele din anii ’60 si ’70, focalizând atenţia pe povestea lui de dragoste cu două surori din România. În locul documentarelor sistematice ni se dă licarirea unui scurt reportaj; în locul unei judecăţi nepărtinitoare a situaţiei din zonă ni se oferă spectaculozitatea şi părtinirea flash-urlior informative. Totul ca si cum lumea occidentală s-ar simţi vinovată de povara propriului trecut şi ar dori să-şi îndrepte o vină milenară. Sau ca şi cum ar dori intr-un mod sadic să mentineă flacăra războiului mereu aprinsă ca un memento a propriilor sale greşeli şi holocausturi. În acest mod, după cum s-a dovedit, flacăra nu a reuşit să cauterizeze rana. Ironia istoriei este ca soluţia finală preconizată de regimul nazist- aceea a trimiterii tuturor evreilor europeni în insula Madagascar a fost realizată de către Aliaţi. În loc să creeze un leagăn pentru descendenţii poporului biblic acestia au creat un nou ghetou în care domneşte nesiguranţa.

SILVIU PETRE | petre.silviu@urbanfactor.org

[CRITICĂ EXISTENŢIALISTĂ] OBRAZ SCORŢOS summitul franco-măgăriei

parvu.septimius — Mon, 16 Oct 2006 16:00:06 +0000

scris de Septimius Pârvu | parvu.septimius@urbanfactor.org

SUMMITUL FRANCO-MĂGĂRIEI

Gânduri grele îi bântuie pe ai noştri conducători. Astfel, la întrebarea „Ce mai putem face să şparlim legal nişte fonduri?” s-a găsit un singur răspuns. De fapt, s-au găsit o grămadă, dar numai ăsta îmi vine mie în cap. Asta e, ce să faci, dacă nu eşti politician şi familiar cu toate mânăriile la modă, e greu să-ţi închipui cum poţi fura nişte bani.

Şi cum a zburdat necontenit neuronul meu de contribuabil credul mi-a venit în cap o idee măreaţă. Şi anume, cine numără banii investiţi într-un proiect precum găzduirea sommet-ului Francofoniei? Înainte de toate o observaţie, adresată tuturor aberanţilor cu diplomă, ce poartă pe umăr, cu greutate titlul de prezentatori de ştiri şi care nu au putut culege din dicţionar nici un alt cuvânt care să resembleze a� „summit” sau „sommet”.

Aşa, având stabilit subiectul, este timpul să îl acordăm cu predicatul. Cu alte cuvinte să vedem cine poate profita de un asemenea eveniment, de o anvergură impresionantă. Eu zic, că oricine în afară de cetăţeni, al căror buget a fost cheltuit în avans. În locul celor care locuiesc în Bucureşti nu aş spera să mai văd străzi reparate într-un timp prea scurt.

Şi ca să nu pară că lucrez la o publicaţie cu pretenţii de revistă, sponsorizată de partidul cu acelaşi nume, format din intelectuali cu carnet roşu, vă ameninţ de pe acum că aceste rânduri sunt pure speculaţii şi prezumţii.

Revenind la oile noastre. Ce poate fi mai rentabil în această clipă decât să deţii acţiuni la vreo firmă care se ocupă de întreţinerea oraşului sau să un hotel de multe stele în mijlocul târgului? Normal, să ai o proptea bine pusă undeva sus, unde numai nemuritorii de afacerişti cinstiţi, achitaţi de justiţie pot ajunge. Am văzut câţi bani au fost investiţi pe protocol, pe tot felul de maşini aduse special de pe meleaguri tot francofone şi pe sute de specialişti, băgători de seamă şi Chicky Chani, mascaţi, pregătiţi să intervină în cazul unor atentate. După părerea mea, nimeni nu ar veni în România să împuşte un demnitar, pentru că nimeni nu e atât de prost încât să vrea deliberat să se instaleze într-o închisoare românească. E mai practic să cerşeşti în Italia sau să aduni căpşuni pe meleaguri iberice.

Oricum, toată schema adunării francofone mi se pare un pic exagerată pentru România. E adevărat că dă bine, având în vedere locul nostru în vespasiana europeană şi că o să ne binecuvânteze cu prezenţa lor dumnezeiască şi preasfinţii Rehn şi Barosso; dar este cam mult pentru un stat în care se predă predominant engleza şi germana. Franceza nu mai că este limbă moartă în România, dar este şi îngropată de mult şi acoperită cu florile ingoranţei şi are la căptâi crucea lipsei de educaţie.

Că tot pică pe subiect, Hârdău, măcelarul din Carpaţi, omul cu ceva mai multe clase decât personalul de Chitila susţine sus şi tare că trebuie să se înveţe limbile străine în şcoli. Trecând peste mitul genialităţii elevilor români şi stupizeniei degradante a europenilor şi fraţilor de peste Ocean, este adevărat că trebuie să acordăm oarecare credit talentului elevilor autohtoni. Acela al cunoaşterii unor limbi străine la nivel mediu şi avansat, însă doar unui procent îngrijorător de mic. Restul turmei face doar ce ştie mai bine: bagă capul în iarbă, rumegă şi behăie. Sfatul meu pentru acest ministru care şi-a greşit vocaţia, mai ales că nu s-a legalizat prostituţia, este acela pe care l-a transmis un coleg de-al dânsului unui reprezentat al mass-mediei: „Ciocu’ mic!”

Locul ales de oficialii Francofoniei mi se pare cu atât mai puţin inspirat cu cât, majoritatea ţărilor membre se află pe continentul negru. Paradoxul, în opinia mea, constă şi în prezenţa în rândurile acestei organizaţii a unor state conduse de dictatori sau canibali. De-abia am scăpat de unul şi acum ne invadează alţi 10. Sper că nu o să vedem istoria rescrisă pe baza unor relaţii româno-centrafricane. Securiştii ştiu de ce!

Şi lista aberaţiilor legate de acest eveniment se poate întinde la nesfârşit, dar noi nu ne putem consola decât cu gândul că suntem pentru cel puţin trei zile mari, late şi negre în centrul atenţiei celorlalţi.

Impresia finală pare a fi trasă dintr-un film cu Louis de Funes: „Je m’en fiche!”

SEPTIMIUS PÂRVU | parvu.septimius@urbanfactor.org

MULŢI, DOAMNE, ŞI TOŢI TREI

parvu.septimius — Mon, 16 Oct 2006 15:59:27 +0000

scris de INDISPONIBIL MOMENTAN |

NE CEREM SCUZE, DAR ACEST ARTICOL NU POATE FI CITIT MOMENTAN!

LA VREMURI NOI TOT EI

parvu.septimius — Mon, 16 Oct 2006 15:59:11 +0000

scris de INDISPONIBIL MOMENTAN |

SUNTEM CEEA CE NU SUNTEM despre dezvăţul de a iubi

parvu.septimius — Mon, 16 Oct 2006 15:58:44 +0000

scris de Andreea Grindeanu | grindeanu.andreea@urbanfactor.org

Acolo unde sunt oameni mulţi există fără îndoială şi o mulţime de poveşti – poveşti dramatice, reale, rupte din nişte existenţe la rândul lor neobişnuite. Totuşi, câţi oameni au astfel de poveşti? Jose Ortega y Gasset credea că fiecare existenţă e în străfundurile ei tragică. Tot el însă spunea că “cel ce nu se simte cu adevărat pierdut nu are nicio şansă de a se regăsi. Singurele idei valide sunt cele ale naufragiaţilor.” (Revolta maselor)

Observând lumea din jur, înţeleg că oamenii nu îşi permit să se simtă pierduţi: toţi au slujbe, familii, prieteni, case, au o mulţime de probleme de rezolvat, divertisment la fiecare pas, iar toate aceste legături nu îi lasă să fie altfel decât în permanenţă lucizi. Nu poţi fii pierdut dacă e necesar să fii mereu în gardă. Da, dar se poate dormi chiar treaz fiind.

Există unii oameni care în timp ce merg, parcă ar dansa.Au în ţinuta lor o graţie pe care nici banalul fapt de a merge nu o poate răpi atitudinea lor te lasă să le ghiceşti inventivitatea, spiritul liber şi bogăţiile pe care le ascund în spatele unui simplu chip. Din păcate, aceştia sunt destul de rari. Alţii preferă să meargă şi doar atât. Rigizi, echilibraţi, nu merg pentru a merge, merg pentru a ajunge la o destinaţie.

La fel şi cu dragostea: nu iubim ca să iubim, nu iubim nici măcar de dragul persoanei iubite, nu iubim din frică de singurătate. Există alte motive care primează în prezent: banii, prestigiul social, şi, în mod sigur cel mai răspândit, sexul. Nici că ar fi greu: tehnicile de a găsi un partener şi a avea o relaţie, inclusiv modul de a te comporta în respectiva relaţie, devin din ce în ce mai rudimentare şi mai generale.

Automat, atunci când întâlnim pe cineva, îl supunem unei evaluări, încercăm să înţelegem ce fel de persoană avem în faţă.� Problema e că, în general, în cazul relaţiilor romantice, criteriile de evaluare se simplifică, devenind de-a dreptul ridicole. O fată are nevoie de gloss şi decolteu, bărbatul trebuie să aibă bani îi, eventual, să arate bine. Acestea fiind condiţiile, cu cât oamenii obţin mai uşor ceea ce îşi doresc, cu atât ştiu mai puţin să iubească. Faţă de Evul Mediu, când un cavaler şi-ar fi dat şi viaţa pentru o doamnă, fără ca măcar să-i fi vorbit, în zilele noastre o cafea e suficientă pentru a începe o relaţie cu cineva. (cuvântul “doamnă” nu e folosit la întâmplare, căci doamnele, adevăratele femei, sunt din ce în ce mai rare. O haină de firmă şi un parfum scump nu transformă pe nimeni într-o femeie de clasă, deoarece totul depinde de ce e în interior, de valoarea morală.)

Se observă, deci, că se simplifică modalităţile prin care doi devin unul, dar devin ei unul cu adevărat? Jocul erotic dintre doi oameni, ceea ce e în esenţă o confruntare tragică între două existenţe în vederea anulării diferenţelor de gen, devine tot mai mult o convenţie, un fapt searbăd prin repetare infinită. Aproape că nu mai există nimic pasional, răscolitor, puternic. Există doar un individ satisfăcut, câteodată doi. Fără comunicare autentică, fără fapte relevante ce ajung direct la sufletul celuilalt, aşa se întâmplă cel mai adesea dragostea, prost înţeleasă.� Trupul şi necesităţile lui trec pe primul plan. În acest caz, oamenii se autoreduc la nişte fiinţe animalice. John Stuart Mill ar fi avut un răspuns la acestă situaţie: “E mai bine să fii un Socrate nemulţumit decât un porc satisfăcut.”

Prin faptul că oamenii încep să iubească din cu totul alte necesităţi decât cea a dragostei propriu zise, ei se transformă în interior, devin mai rudimentari, mai puţin capabili de a simţi şi de a nutri sentimente puternice autentice. Existenţa lor devine mai puţin interesantă, poveştile serbede şi comune. Cât de importanţi sunt oamenii care au totuşi o poveste adevărată de spus…

ANDREEA GRINDEANU | grindeanu.andreea@urbanfactor.org