De curând am fost cu toţii martorii unei demascări dureroase. Dureroase pentru demnitatea noastră, pentru statutul nostru de intelectuali în devenire, dar mai ales pentru normele care guvernează poziţionarea rolului fiecăruia în societate.
Înainte de a intra in subiectul propriu-zis, deşi probabil toată lumea care are legătură cu Facultatea de Ştiinţe Politice sau cu ceea ce s-ar putea numi o carte de psihologie politică, a ghicit la ce mă refer.
Oricum, aş mai vrea să subliniez încă odată ideea pe care am adus-o în discuţie de mai multe ori: învăţământul şi normele care ar trebui să ghideze punerea în mişcare a unui sistem care formează însuşi bazele funcţionării motorului oricărei societăţi moderne. Educaţia românească se bazează tot mai mult pe egalizarea nivelurilor la care îşi desfăşoară activitatea intelectuală şi pedagogică cei care tocesc inutil băncile şcolilor. Nu mai poate fi vorba de voinţă de a învăţa. De fapt, de mult nu mai poate fi vorba despre aşa ceva, totul limitându-se la obligaţia de a merge la şcoală şi la mândria de a agăţa o diplomă pe perete, care de cele mai multe ori ilustrează fals capacităţile celui care o deţine.
Acesta este primul nivel pe care vreau să-l consolidez în construcţia temei din acest editorial, subiect pe care încă nu o să-l dezvălui. Am văzut cu toţii indivizi gen Mischie, care se mândresc cu titluri de doctori în domenii cu care nu au nici cea mai mică tangenţă. Să nu mai vorbim personalităţi de mâna întâi care corodează graniţele moralei academice prin falsificarea reală sau doar prin ocolirea regulamentelor şi regulilor de bun simţ şi se instalează comod în tronul de întâiul academician al ţării. Cazuri concrete pot fi înşiruite pe zeci de rânduri, începând cu politicieni care conduc sau dirijează partidele de la putere şi mergând până la literatura de duzină, de o calitate îndoielnică a doi dintre fruntaşii României postdecembriste, Ion Iliescu şi Constantinescu. Ultimul în cauză este un exemplu extrem de atractiv, întrucât conţinutul cărţilor cu orientare politică nu cred că este cunoscut nici chiar de dânsul; când mă refeream la cărţi cu valenţe politice vizam o Biblie în patru volume, cu denumirea bazată pe teme arhitecturale. Prietenii ştiu ce!
Dar totuşi, ca să nu o mai lungesc mult, o să trec încet către al doilea nivel al subiectului fierbinte care ne macină gândurile de viitori politicieni.

Taming of the shrew

Nu este neapărat o bucurie că am onoarea de a relata acest caz din motive evidente, însă, pe de altă parte, s-ar putea să fie un capăt de pod în evidenţierea neregulilor din breasla cadrelor universitare din Românica noastră. Un caz grav de furt intelectual a pătat obrazul… nu ştiu exact al cui, al instituţiei care i-a oferit un post sau al nerecunoscătorului care a muşcat mâna samariteanului. În oricare dintre perspective, situaţia este un semn de exclamare care ar putea crea un precedent periculos, sau dimpotrivă, productiv în ceea ce priveşte eliminarea unor astfel de intruşi intelectuali din spaţiul academic românesc.
Sau mai pe scurt, modificarea statulului Laviniei Betea în cadrul Universităţii din Bucureşti ar putea fi un semn de bun augur pentru cei care cred că la un moment României îi va creşte un obraz în loc de scorţa care îi acoperă partea superioară. Ca să luăm lucrurile de la început şi treptat, trebuie să pornim de la premisele care au condus la crearea acestui incident neplăcut.

A fost odată ca-n poveşti….

Istoria unuia dintre cei mai mari specialişti în comunism din România, cum se autointitulează doamna Betea nu este în mod special relevantă şi poate fi studiată pe o serie de site-uri de profil. În subiectul de faţă ne interesează mai mult geneza lucrării în discuţie, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist. Despre cartea respectivă se pot spune trei lucruri, în mare. Este principalul, sau mai degrabă, spre fericirea unora, a fost principalul material din aria curriculară a cursului de psihologie politică, în al doilea rând, se prezintă ca o interesantă combinaţie de păreri ale unor psihologi şi sociologi, care din păcate au formulat teorii a căror validitate actuală poate fi contestată; o să mă opresc aici cu aprecierile în ceea ce priveşte această temă, iar în ultimul rând ceea ce a fost dovedit public, faptul că este o combinaţie şi mai nefericită şi curios de identică (cea mai mare parte a pasajelor copiate) cu formulările unui oarecare străin (pentru necunoscători), pe numele său Richard Pipes. Cam aceasta este imaginea de ansamblu care s-a creat în jurul personajului principal al epopeii noastre.

Odihnească-se în pace

Un alt aspect pe care aş vrea să-l evidenţiez la acest nivel este o apreciere care o să completeze această frescă a înşelăciunii. Nu vreau să sune ca un necrolog, însă această demascare ar putea fi primul pas în acest sens.
Cu siguranţă nu voi cuvânta celebrele cuvinte, extrem de morbide, care ne înfioară urechile la fiecare înmormântare…. A fost un om bun… un soţ devotat… un profesionist….. Pe scurt, doamna Betea s-ar putea identifica cu un termen care se regăseşte din abundenţă în textul dumneaei, acela de mit pietrificat. Şi dacă tot am demarat în acest gen de termeni propagandistici, trebuie să mă exprim, tovarăşi, pretini, de la oraşe şi de la sate, că sper că acesta este începutul construcţiei omului nou. Profesorul pregătit, profesionist, cinstit…
Pe de altă parte, am citit şi un drept la apel al doamnei Betea, publicat într-unul dintre cotidianele naţionale cu tiraj important şi public larg, la care are o funcţie relativ importantă şi trebuie să recunosc că mi se pare că nu este altceva decât un mod de a se disculpa elegant. Este copiat, dar numai 5%, numai în prefaţă… departe de a fi o motivaţie academică, dar mai ales convingătoare.
Trebuie să recunosc totuşi că parţial are dreptate şi nu puteam arunca cu pietre chiar ca în antichitate în cine nu ne place, însă opţiunea aplicată în final nu este nici ortodoxă şi în nici un caz academică. Nu poţi arunca cu piatra la rândul tău în altul, dacă şi tu te simţi cu musca pe căciulă. Şi mă refer la partea finală a articolului în cauză, pe care îl puteţi găsi la adresa din partea de jos a paginii. Diferenţe între cazul prezent şi alte situaţii (dacă într-adevăr pot fi validate acuzele doamnei Betea) sunt numeroase. La alţii nu s-a trezit nici o turmă de oi, adică un grup rău-voitor de studenţi care să împroaşte cu noroi, precum în cazul de faţă. Şi atâta timp cât nu va exista, cred că nici un ar trebui să ne bazăm pe principiul folosit de mai marii patriei. Dacă eu sunt şi el a fost. Un fel de Lanţul Slăbiciunilor mişelesc. Cazuri recente pot fi date ca exemplu, o grămadă. Dacă Voiculescu a fost şi Băsescu a fost. Nu este o decizie care să presupună spirit universitar, colegial, dar mai ales moral, capabilă de a soluţiona o astfel de criză.

Pe final, nici nu ştiu ce concluzii aş putea trage. Am văzut ambele variante, am ascultat şi am citit o multitudine de versiuni şi chiar dacă există opinii că acest caz a fost tratat cu subiectivism şi cu lipsă de prestanţă academică, care nu sunt poate total false, trebuie neapărat să privim în nucleul acestei situaţii şi să extragem gravitatea faptelor. Cum susţine şi doamna Betea, este clar că nu este singurul caz- poate doar singurul caz incriminat. Şi poate chiar este nevoie de astfel de grupuri de studenţi pârâcioşi care să stârpească astfel de excese academice, dacă altfel de modalitate nu există. Şi pot paria că în curând cărţile nu vor mai fi scrise de alţii şi prezentate de doctoranzi ca fiind ale lor, diplomele nu se vor mai cumpăra, iar pretenţiile profesorilor se vor alinia la capacităţile proprii.

EPISODUL IV: SURVIVOR ROMÂNIA: ALIANŢE POTRIVNICE

2006, vara pe la finele lui iulie… din micuţa Românie, preşedintele Băsescu pleca în delegaţie spre prietenul W. Bush. Toate bune şi frumoase la momentul plecării în eterna şi mereu fascinanta România; dacă anul trecut trei sferturi din ţară cunoştea la propriu sentimentul de a deveni mici Veneţii la propriu, mai nou românii se confruntă cu alt *inaminic* de soi, canicula, ţara extremelor ce mai colo şi-ncoace, şefii serviciilor secrete iscălesc cereri de demisie, pesemne descumpăniţi de abilitatea lui Omar Haissam, teroristul care a regizat răpirea din Serai (pardon, din Bagdad). Personajul cu pricina, acest agent 007, care fentează vigilenţa agenţilor mioritici, se strecoară dibaci, fuge spectaculos, cum altfel din ţară, conform unor surse din anturajul evadatului, taman la bordul unui vas cu berbecuţi, destinaţie Siria (l-o fi apucat dorul de pământurile natale!!) Ce tare!
Revenim, căci între timp, România, implicit Servicile Secrete au mai anihilat un terorist balcanic, şi anume un cetăţean cu profunde simpatii pentru cauza Jihadului, care înarmat cu o butelie şi un mobil, ameninţa siguranţa naţională. Românul e inventiv, dar acum pe mine mă macină un gând, nu cumva e o conspiraţie? Nu cumva e ceva suspect cu acele angrenaje care transportă butelii, cu o butelie nu se face de o detonare cu rating, dar cu vreo 100?! Români atenţie la butelii!
Înapoi la preşedintele Băsescu. A ajuns întreg şi sănătos la Washington, a dat mâna cu W. Bush, se pornesc camerele de filmat şi ce se auzi… preşedintele Bush confuzează rău, îl confundă pe preşedintele Băsescu, his friend cu primul ministru. Cum e posibil? Tocmai Bush să-l confunde pe prietenul său Băsescu, preşedinte cu Born to be wild Tăriceanu, acest rebel cu sau fără cauză al şoselor, prim ministru cu juma de normă? Se mai întâmplă, căci preşedintele Băsescu e doar unul dintre zecile de feţe diplomatice care au parte de întâmpinare la Casa Albă, o mai uita şi Bush cu cine are de a face pe moment… e şi el om. Se trece peste momentul confuz de diplomatic printr-un râs sănătos. Credeaţi că aici se termină totul? Nici pomeneală! Preşedintele Băsescu îşi găseşte timp printre vizitele pe la Camera de Comerţ a Statelor Unite şi discursuri pentru soluţionarea cazului Teo Peter, să-şi amintească şi de obligaţiile faţă de NATO. Ei de parcă am uitat! Românii au obligaţii (cică ne bate gândul să ne băgăm şi prin Liban- ne chinuie talentul rău- o fi de la căldură), SUA&co – mai puţine obligaţii.
Nu ştiu de ce, dar mă întorc spre Evul Mediu şi la relaţia senior-vasal. România vasalul, bineînţeles- Parcă îl şi văd pe preşedintele Bush cum îl mângâie pe creştetul pleşuv pe Traian Băsescu şi îl felicită: Good boy!. Îmi aduc aminte de o promisiune, o bază pe la Kogălniceanu, dar deh americanii au plecat după o vară petrecută la malul Mării Negre şi nici vorbă de vreo bază. Ba mai nou baza se mută cu tot cu personal american în Bulgaria… nu mai înteleg nimic! N-am avut noi celebrul curcubeu de s-a emoţionat mister Bush?! Asta e! Noi cu obligaţiile, ei cu promisiunile, rezultatul: Dumnezeu cu mila. Preşedintele Băsescu îşi ia good bye, de la friendul W. Bush şi se întoarce înapoi acasă, în România, leşinată de căldură. Poate vor veni şi americanii…. poate vor veni şi ploile.

Este un fapt acela de a nu putea, indiferent de voinţa noastră, să ocolim problemele timpului în care trăim. Există un set de valori în care ne formăm şi pe care le interiorizăm. Orice atitudine este tributară actualităţii în care apare, fie ca o aprobare a acelei actualităţi, fie ca o respingere sau o evadare din acea actualitate.
Timpul nostru a însemnat schimbarea hărţii lumii de la o sumă de voinţe individuale, care îşi caută un loc sub soare în mod egoist către efortul de a realiza un proiect comun. Una dintre formele în care se realizează acest proiect este Uniunea Europeană- acesta a fost pretextul care ne-a îndemnat să luăm pana în mână. Fiindcă nu dorim să păcătuim prin exces de originalitate, am putea repeta întrebarea pusă de atâtea ori: Ce este Europa?. Vom merge cu îndoiala metodică mai departe şi vom formula o� interogaţie radicală: Există Europa?
Termenul suprapune noţiuni şi imagini diferite, care se influenţează şi condiţionează reciproc şi care creează atâtea echivocuri.
Există, deci, o diferenţă între Europa geografică strânsă la Atlantic şi Urali; fiica lui Agenor şi a Telessindei, cea răpită de Zeus- personificare mitologică a unui spaţiu geografico-simbolic separat de Asia; între spaţiul Creştinătăţii din Evul Mediu care grupa ţările ce împărtăşeau valorile evanghelice şi care se contura prin contrast cu Islamul; între Europa dreptului natural- arena unui echilibru foarte fragil pentru care spiritele generoase au zămislit planuri de pace şi Europa adepţilor darwinismului biologic din secolul al XIX-lea sau Uniunea Europeană- instituţionalizare a conştiinţei pierderii supremaţiei în lume în favoarea altor forţe (SUA şi URSS).
Lucrurile nu se opresc însă aici. Europa s-a extins pe o bună parte a Globului terestru, influenţând întreaga lume. Marile puteri vestice au creat vaste imperii coloniale, replici ale metropolelor la o scară extinsă. Chiar dacă naţiunile succesoare imperiilor coloniale, după câştigarea suveranităţii şi-au făurit propria identitate, ele ne apar drept infra-europenisme, variaţii în cadrul unui spectru bogat în posibilităţi. Dacă imperiile coloniale s-au realizat prin înrobirea şi chiar asimilarea unor popoare aflate pe stadii anterioare de dezvoltare sau aflate în ruina amurgului, altele, deşi au fost cucerite nu au putut fi asimilate: Islamul, Rusia, Extremul Orient. Pentru acestea modernizarea s-a desfăşurat ca o replică la adresa influenţei europene. Aceste popoare au fost nevoite să se adapteze culturii apusene pentru a putea păstra propria identitate. Statele Unite sau cele latino-americane sunt muguri care s-au dezvoltat pe un trunchi de civilizaţie. Altul este cazul Rusiei şi a spaţiului slav prin extensie, care s-a aflat in vecinătatea culturii apusene. Este un subiect de continuă controversă acela al occidentalismului rusesc. Un alt motiv de dezbatere, şi unul recent este Turcia care este membră NATO şi care de câteva decenii bune caută să devină membră a Uniunii. În ce măsură Turcia poate fi catalogată drept stat european? De unde ar trebui să pornim cu judecata: de la trecutul imperialist şi otoman sau de la proclamarea republicii? Nu împărtăşeşte creştinismul, dar este un stat laic şi liberal în ciuda imperfecţiunilor. Acceptarea ei în Uniune ar împinge frontierele europene până în plin Orient Mijlociu, ar crea situaţii geostrategice deloc de neglijat. În concluzie, graniţele Europei nu sunt deloc uşor de trasat, deoarece este înconjurată de europeni şi europenisme.
Nici măcar autorii de referinţă nu oferă un tablou mai clar.
Ideea de europenitate a început să se creioneze pentru les philosophes începând ce veacul al XVIII-lea. Ideea că vechiul continent adăposteşte o civilizatie superioară, că reprezintă chiar borna zero a civilizaţiei, a început să se răspândească. Şi nu numai atât. Din moment ce exista o civilizaţie, înseamna că existau şi popoare asemănătoare. Astfel Montesquieu afirma că popoarele meridionale, locuind în aproximativ aceleaşi condiţii geografice prezintă trăsături asemănătoare. Rousseau constată că diferenţele dintre diferitele etnii erau mai mici decât afilierea la un standard comun. Azi nu mai sunt englezi, francezi.Sunt cu toţi europeni, exclamă el.
Pentru Spengler şi Samuel Huntington nici măcar nu există Europa ca expresie politică şi nici măcar culturală, ci respectiv Est şi Vest, respectiv locul unde se întâlnesc două civilizaţii: cea occidentală, catolic-protestantă şi intens industrializată şi cea bizantin-ortodoxă de factură preponderant slavă. Trebuie spus că civilizaţia occidentală înseamnă statele atlantice, adică cele din America, Franţa, Spania, Germania, Olanda, Regatul Unit. Cele bizantin-ortodoxe se află la est de Carpaţi (aceasta este cel puţin linia de demarcatie la Huntington). Dacă ne gândim, este aproximativ împărţirea în blocuri politico-militare care s-a realizat după 1945 în lume.
Când Ortega y Gasset vorbeşte de Europa se referă la naţiunile vestice, îndeobşte: Anglia, Franţa, Germania, Italia plus Spania. Hermann Keyserling, în Analiza spectrală a Europei trece în revistă toate naţiunile importante ale Europei de la Atlantic la marea baltică. Ţările central şi sud-esti europene sunt încadrate la numele generic de Balcani, autorul situându-se într-o anumită măsură pe aceeaşi linie cu y Gasset şi Huntington. Richard Coudenhove Kalergi în “Pan-Europa” aproximează Europa la dimensiunile geografice ale continentului minus URSS(la acea dată).El militează pentru unirea ţărilor europene prin cearea unui organism supra statal dar este rezervat in privinţa Angliei căreia îi recunoaşte destinul insular şi diferit faţă de acela al continentului.
Incercarea de a găsi în ce consta specificul Lumii Vechi se dovedeşte anevoioasă.
Ravinder Kumar, istoric indian vede situaţia ţării sale pornind de la cuplul naţiune-civilizaţie. El argumenteaza că India este un stat civilizatie si nu o natiune[Ravinder,Kumar-L’Inde:Etat nation ou Etat civilization? Citat de Michel Boivin, Istoria Indiei,Corint, Bucureşti, 2001,p.142]. Ne vom folosi şi noi de acest pivot în expunere.Intâi să zăbovim asupra conceptelor.
1) Civilizatia desemneaza totaliatea creaţiilor spirituale ale unei colectivitati omenesti.Civilizatia apare in momentul in care cultira respective ajunge la maturitate şi işi osifica disponibilităţile creatoare.Civilizatia presupune trecerea de la stadiul speculative/abstract la cel concret, tehnic.
2) Conceptul de naţiune are întelesuri diferite nu numai la nivelul simţului comun ci şi pentru specialisti.Unii autori echivaleaza termenii popor şi naţiune. Alţii fac o diferentiere calitativă. În timp ce poporul este doar o prezenţa fizică pe un teritoriu, naţiunea ar presupune capacitatea de a crea anumite valori şi de a participa intr-un fel sau altul la ceea ce numim fenomen istoric. Noţiunile de natiune,nationalism şi stat-natiune sunt de obicei corolare ale secolului al XIX-lea. Nu pentru toţi însă. De exemplu Pierre Milza şi Serge Bernstein în istoria Europei termenul de stat-naţiune pentru secolul al XVI-lea.
Noţiunea de naţiune are două accepţiuni: una franceză şi cealaltă germană.
Acceptiunea franceză pune accent pe egalitatea în drepturi şi obligaţii. Suntem cu toţi, o naţtiune pentru ca suntem egali în faţa legii.
Acceptiunea germană are nuanţe care se termină într-un halou mistic. Ea pune accent pe trecut, comunitatea de rasă, sânge, limba şi biserică.Cele două accepţiuni au elemente interşanjabile.Definiţia actuală a naţiunii topeşte ambele variante.
Care este raportul dintre naţiune şi civilizaţie? Naţiunea este un grup de personae cu trăsături deosebite de alte grupuri de persoane.Naţiunea există aproape de sfera politicului.Civilizaţia este un termen mult mai lar şi mai generos care include etnicul şi nationalul.O civilizaţie poate cuprinde multiple naţiuni.Felul in care politicul, etnicul şi cultutalul se conditionează trece de scopul rândurilor de faţă.
Să� ne intoarcem însă la întrebarea sub care am aşezat toată argumentaţia: Există Europa, fie ca civilizaţie, fie ca naţiune?
În privinţa apertenentei la o mostenire comună am văzut ca părerile sunt impărţite. Nu se poate nega o asemănare între limbi, cutume sau perspective culturale.
Este Europa o naţiune? Dificil de răspuns. Naţiunea presupune coeziune. Trecutul bătrânului continent a cunoscut atâtea antagonisme. Naţiunea presupune dorinţa de apartenenţă. Norvegia şi Elveţia nu fac parte din U.E Si au dovedit-o prin referendum. Turcia doreşte însă să fie acceptată. Vechile duşmănii nu s-au şters. Occidentalii se tem de valul de imigranţi şi de mâna de lucru din răsărit( răsărit european dealtfel).
Recentul plebiscit europena pentru constituţie a aratat că există o diferenţa mare, daca nu chiar o prăpastie între ce vor popoarele şi ce înţeleg oamenii politici şi funcţionarii.O instituţie care nu are asentimentul celor pentru care a fost creată este un construct artificial care mai devreme sau ceva mai târziu va sucomba.
Şi mai este ceva. Experienta ne arăta că nici măcar popoarele vecine, înrudite ca limbă, trecut, religie nu pot convieţui uşor împreună. Uniunea de la Kalmar din Evul Mediu între statele scandinave, Iugoslavia, Cehoslovacia sunt exemple ale unui eşec dureros. Cazul Elveţiei se singularizează în această listă.
Chiar India� pe care am menţionat-o cunoaşte atâtea conflicte interetnice. Kaşmirul şi Pakistanul împartăşesc o spiritualitate asemănătoare cu a ei şi cu toate acestea exista divergenţe.Vedem că edificarea unei forme politice create între diferitele etnii, prin confederare, pe baze paritare şi având ca sprijin anumite trăsături comune şi îndepărtate este foarte pretenţioasă dacă nu chiar riscantă.
Dacă este sau nu lumea veche un monolit fie el naţiune ori măcar civilizaţie este un element de rang secund.
Ce stă la constituirea arhitecturii europene reprezintă în opinia noastră considerentele geostrategice şi nu cele etnice ori culturale. Dacă popoarele europene s-au organizat de-a lungul timpului într-un fel sau altul aceasta s-a întâmplat ca urmare a unui pericol exterior: fie el Islamic,� rusesc/sovietic sau american. Raţiunea construcţiei unioniste are la bază teama de concernurile americane, de probleme care apar din spaţiul fostei Rusii şi nu peste mult timp datorită expansiunii economice a Chinei şi Orientului Extrem. Ţările central-estice ale continentului au fost integrate în structurile unioniste ca pivoţi cu valoare strategică. Este într-un fel ceea ce căuta Ludovic al XIV-lea când dorea să realizeze “pajiştea pătrată” prin cucerirea cetăţilor de graniţă.
Europa (Uniunea europeană) poate fi comparată cu un joc de cărţi. Contemplarea unui pachet de cărţi de joc este un bun exemplu al raportului dintre unu şi multiplu. Privite pe verso toate cărţile sunt multiplicarea aceluiaşi model. Deşi pe faţă sunt diferite ele se revendică de la aceleasi reguli de joc.Jocul prezintă o dublă fascinaţie:aceea a numerelor care modifica poziţiile partenerilor de joc şi o alta fascinaţie a culorilor. Depinde de distanţa faţă de joc.pentru un începător jocul fascinează prin culoare; expertul este însă interesat de valoarea numerelor şi de strategia mizei. Tot procedeul este o trecere a cărţilor de la un partener la celălalt. Evident unii câştigă şi alţii mai puţin.Tot cu ajutorul cărţilor se pot crea castele. Nu toate arhitecturile pot cuprinde toate cartoanele din pachet. Nu întotdeauna liniile de forţă pot fi echilibrate de ansamblul construcţiei.
Dacă arhitectura europeană poate sustine toate� cărţile şi dacă jocul va fi o remiză, un compromis echitabil sau dacă doar unii vor primi mâna norocoasă rămâne de văzut.

Cea mai mediatizată bătaie de joc la adresa mult-stimabilului şi prea-onorabilului consumator de televiziune autohton – nunta a două caricaturi vedetizate, erijate în personajele unui reality-show de duzină – s-a consumat! O proaspăt absolventă de liceu, cu diploma de bacalaureat în buzunar, a devenit consoarta celui mai la modă român al momentului. Un bătrânel, de altfel simpatic, cu apucături ridicole de Don Juan în miniatură. Cireaşa de pe tort: sfânta taină a căsătoriei celor doi a beneficiat de un spaţiu de emisie de neegalat şi complet deplasat, conferit unei manifestări civico-religioase de gen.
Rivalităţile de orice natură între reprezentanţii mediei scrise sau vizuale s-au stins subit, în condiţiile desfăşurării unui eveniment de o asemenea magnitudine. Cu o publicitate demnă de lansarea primei sonde spaţiale din Dobrogea, nunta a căpătat dimensiunile unui eveniment naţional. Comentat şi răs-comentat de orice individ care se respectă. În metrou, RATB sau la coadă în Carrefour, toţi şi-au dat cu părerea. Cristalele Swaroswki de pe rochia miresei, strălucirea mitică a mirelui, ţoalele viitoarei mămici la botez (apropo, urmează un copil şi botezul aferent. Aşadar, fiţi pe fază!) şi alte-câte… Nu are de ce să mire pe nimeni! Este vorba, totuşi, de subiectul fierbinte al verii. Nunta secolului! O nuntă ca-n poveşti, cum n-a văzut Parisul!
Să privim acum din perspectiva mojicului care se holbează 24 de ore din 24 la televizor şi nu încetează în a se minuna de această splendidă invenţie a secolului trecut. O nuntă de o asemenea anvergură îi trezeşte, fără doar şi poate, interesul. Fastul unei ceremonii pseudo-versailleze, vestimentaţia luxuriantă a invitaţilor şi, nu în ultimul rând, dragostea sinceră a mirilor sunt determinante pentru ca telespectatorul de rând să îngheţe cu telecomanda în mână şi să urmărească admirativ unirea destinelor a doi oameni, a căror promovare în mass-media a depăşit de mult barierele bunului-simţ. Nunta este, după naştere, cel mai semnificativ moment din viaţa unui bun creştin. Motiv serios pentru ca românul, tradiţionalist până în măduva oaselor şi până în vârful unghiilor, să rămână în faţa televizorului din zori şi până în seară. Să urmărească cu ochii înlăcrimaţi, vizibil sensibilizat de legătura profundă şi indestructibilă dintre cei doi „tineri” îndrăgostiţi. Telespectatorul a dat frâu liber visurilor, rememorând emoţionat momentele propriei nunţi sau trăind cu iluzia deşartă a unei cununii similare în cazul său sau al copiilor săi.
Nunta a avut toate ingredientele unei reţete media de succes. A devenit un show de televiziune cu o audienţă de invidiat. Peste două milioane de oameni au căscat ochii la spectacolul TV care semăna, pe alocuri, cu o nuntă! Orice altceva a fost dat uitării. Totul a devenit derizoriu în momentul în care o jumătate-de-om, cu conturile doldora de euro dobândiţi Dumnezeu-ştie-cum, ia de nevastă o tânără cu un trecut mai mult decât dubios, cu o tresărire exuberantă a irisului ocular la vederea cecurilor grase semnate pe bandă rulantă. Acestea sunt pentru (din ce în ce mai) mulţi modelele României de azi. Ar trebui să plângem, nicidecum să râdem. Cultural şi intelectual, suntem, din acest punct de vedere, în moarte clinică.

Cum vine vara, cum mă apucă disperarea când pun mâna pe telecomanda de la televizor. O fi tradiţie, o fi de rating, dar programele sunt formulate pe baza sintagmei  dacă doriţi să revedeţi. Dacă doriţi să revedeţi talk show-uri şi de acum 3 ani, dacă doriţi să revedeţi emisiuni de divertisment de pe vremea când Teo Trandafir prezenta matinalul cu Mircea Badea & Oreste, dacă doriţi să revedeţi filme italieneşti, coproducţii indiene, cu cântece, prietenii mei elefanţii, Raj Kapur şi duduia care face reclamă la rimelul rezistent la apă l’Oreal.
Nu mai suport schimb canalele româneşti, decid să mă culturalizez niţel şi trec pe Discovery Civilisation. Când ce văd? Aceleaşi documentare de acum vreo lună, un an despre Nefertiti, Cleopatra al doilea război mondial şi Hitler, telespectatorii fideli ai postului cunosc grila! Schimb, trec pe francezi şi ce găsesc Căsuţa din preerie; am văzut serialul ăsta de vreo două ori integral tot pe timpul verii. Stop. Să ies din casă, să mă încumet pe caniculă, să mă duc la Multiplex? Hm, cum în România premierele filmelor care fac furori peste ocean sunt programate mai spre toamnă (ori iarnă- cum a fost cazul astă toamnă cu Domnul şi Doamna Smith, în State deja apăruse DVD-ul), mai bine renunţ. Mai bine mă uit la campionatul mondial de fotbal, deşi n-am nici o tragere de inimă, ce să fac, dacă se califica naţionala aveam şi eu un hobby pentru o lună şi demaram un armistiţiu cu vecinul meu rapidist, scandam la comun pentru aceeaşi cauză. N-a fost să fie, poate la următorul campionat?!
Dau pe ştiri, oricare ştiri, nu contează, oricum sunt aceleaşi pe toate canalele. Conflict în Orientul Mijlociu. Cică ar fi marea ştire a zilei. Nu prea cred, marea ştire a zilei ar fi pace definitivă în Orientul Mijlociu!! Vise, canicula e de vină. Părăsesc spaţiul de conflict israeliano-hezbollaho-libanez şi revin în ţară. Şi aici am ştiri bune: se desconspiră foşti turnători ai Securităţii, se desconspiră fişe ale elevilor şi studenţilor ademeniţi să-şi pârască profesorii, părinţii şi prietenii. Ce patos în discursuri, câtă dramă… schimb canalul la alte ştiri: demisii în lanţ, o fi presiunea preşedintelui Băsescu la mijloc, o fi vreo conspiraţie din umbră a opoziţiei sau a Alianţei, fiecare analist politic cu versiunea lui. Schimb din nou canalul: entertainment mioritic, nuntă la casa Columbeanu, Monica, mireasa studentă şi mamă în devenire, nu rezist discursurilor psiho-mondene legate de tristeţea de pe chipul Monicăi şi analiza stilistică a toaletelor purtate la biserică. Schimb… pe ce să schimb că am ajuns la zero…. să o iau de la capăt, poate găsesc ceva de văzut… arunc telecomanda pe fotoliu şi mă duc în baie, umplu cada cu apă şi zic că am ajuns la mare, pe litoralul bulgăresc, aşa am auzit eu că e trendy acum. Mâine cică vor fi 35 de grade, n-are nimic, mă duc la mare, în baie, mâine diversific puţin itinerariul, cobor spre Grecia, la radio se aude ceva muzică ritmată, o fi grecească, deja mă cred pe malul Mării Egee. Închid robinetul de apă caldă.

Sau mai bine ar suna Dosariada 2006- Cum să ne dăm cu bâta în cap în mod civilizat şi organizat. Cam aceasta ar fi o imagine generică a evenimentelor care planează asupra societăţii româneşti în ultima vreme. Un fenomen, o isterie? Cel mai bine cred că ar putea fi definită ca o modalitate politică extrem de subtilă de a te răzbuna şi de a arăta pe degetul pe foştii securişti şi colaboratori ai Securităţii. Dar problema trebuie pusă şi din altă perspectivă: cine nu a fost în această ipostază la un moment sau în altul?
A doua perspectivă, care este critică în această discuţie, se referă la cei care hotărăsc cine a fost securist şi îl linşează în public. Şi trebuie să pornim însăşi de la tartorul Inchiziţiei, poetul-nepereche Dinescu, asupra căruia planează nişte acuze grave. Cât de reale sunt, este discutabil, având în vedere că vin din partea lui Vadim, care acuză tot ce mişcă în ţară, frunza, ramul, codrul şi din partea unui individ care nu pare prea sigur pe ceea ce declară. Dar totuşi, dacă aceste acuze ar fi reale, ce autoritate şi credibilitate ar mai avea o asemenea instituţie? Dacă includem şi scandalul legat de judecătoarea Bejenariu, al cărui nume îl auzim rostit de fiecare dată în aceeaşi propoziţie cu o ilegalitate şi ajutorul acordat de Dinescu, cu scopul de a ajuta un prieten aflat la ananghie şi pe care judecătoarea l-ar putea scoate din hăţisurile justiţiei, este clar că dăm de urma unui şir de ilegalităţi care conduc către tartorul Dinescu.
Ajungem la aceeaşi situaţie, care s-a manifestat şi în cazul Legii Lustraţiei. O lege care vizează o categorie de oameni între care se regăsesc şi o parte dintre iniţiatorii ei. După cum se arată, CNSAS nu este decât o ceată de oi, justiţiară, mânată de lupi politici, care îţi înfig colţii în orice posibilitate echitabilă de a soluţiona miile de acuzaţii de colaborare cu Securitatea. Să nu mai vorbim despre lacunele legii, care ezită să confere o imagine foarte clară asupra colaboratorului cu organele de represiune.
De curând, chiar şi Mona Muscă, pe care mulţi o consideră un model politic, cu o imagine impecabilă, a fost trasă de ureche şi acuzată de colaborare cu Securitatea. Nu discutăm la acelaşi nivel de violenţă şi implicare ca în cazul Felix, dar şi Dana noastră, care de alfel şi-a şi recunoscut implicarea, dar nu şi vinovăţia, a avut mâinile mânjite. Conform declaraţiilor oficiale ale CNSAS, Muscă a colaborat cu organele de Securitate în scopul protejării şi stabilirii unui mediu armonios între studenţii străini care învăţau în România. Reacţiile colegilor de partid au fost imediate şi unele chiar violente. Ludovic Orban, spre exemplu sau Puiu Haşotti au fost doi dintre artizanii unei excluderi din partid. Însă oare cât va dura până vor fi aduşi şi ei pe eşafod, iar mulţimea va striga şi linşarea lor?
Este un cerc vicios din care nu putem scăpa. După părerea mea, cine trebuie să nu fie securist, nu va fi niciodată securist. Spre exemplu dosarul lui Băsescu, chiar dacă va fi desecretizat şi pun accentul pe dacă, îmi este greu să cred că vom trăi într-un stat în care preşedintele va fi declarat fost colaborator al Securităţii. Şi cum gura mincinosului, adevăr grăieşte (din când în când), ştia probabil Voiculescu ce zicea, într-un mod specific românesc, că şi marinerul a umblau cu mâna în borcanul de bunătăţi al Securităţii. Eu, unul, nu mă pronunţ în acest caz şi nu declar că Băsescu ar fi fost securist, ci vă las pe voi să luaţi în calcul istoria acestui personaj controversat.
Pe lângă politicieni, CNSAS s-a hotărât să scoată la iveală, printre altele şi dosarele jurnaliştilor şi ale profesorilor. În acest caz, mi se pare clar deznodământul. Nu cred că a fost ziarist sau lucrător de televiziune care să fi activat înainte de ’89 şi să nu fi fost în slujba autorităţilor. În cel de-al doilea caz, situaţia se leagă parţial de acelaşi final. Trebuie să ne uităm la media de vârstă a decanilor şi rectorilor, să luăm în considerare faptul că şi ei lucrau în acelaşi mediu politic şi poliţienesc. Nu trebuia neapărat să facă parte din partid pentru a fi securişti, însă este evident faptul că erau obligaţi să raporteze tot ceea ce se întâmpla în unităţile aflate în subordine. În primul rând, ajungeau în acel post doar prin bunăvoinţa autorităţilor şi, drept urmare, erau oameni angajaţi cu carte de muncă securistă.
Cât va mai dura acest fenomen este greu de spus. Oricum, trebuie să recunosc că este o manevră inteligentă de mulţumire a opiniei publice. Ca o gloată medievală dornică de execuţii în public, aşa şi ceata românescă contemporană este însetată de executarea foştilor securişti. Dacă au fost sau nu în realitate, dacă este doar o încercare de discreditare, nu contează. Pentru că o mare parte românilor oricum nu au idee ce înseamnă CNSAS, conceptul de Lege a Lustraţiei. Ceea ce este tragic. Vrem să trăim într-o societate modernă, democratică, lipsită de comunişti şi de securişti, însă noi nu avem idee de concepte de bază ale acestui mecanism. Ne place Mona Muscă pentru că este simpatică şi le zice bine sau ne place Vadim că este temperamental şi îi dă în gât pe toţi. Dar nu avem capacitatea de analiză asupra acestor personaje şi luăm tot ce ni se zice ca atare.

Odată cu disparaţia posibilităţii de a intenta proces pentru calomnie, situaţia se va înrăutăţi dramatic, datorită faptului că fiecare îşi va permite o libertate mult mai mare în declaraţii, dar nu neapărat şi în acurateţea acestora. Raiul lui Vadim…