Cine n-are bătrâni să-şi cumpere, se pare că această povaţă românească are parte de interpretări cât se poate de pragmatice pe scena politică românească. Cine este această mătuşă Tamara? Distinsa defunctă este înconjurată de o aură de mister şi o oarecare invidie din partea comunităţii oamenilor de afaceri. Se pare că în familia fostului premier al României, Adrian Năstase, sălăşluiesc adevărate capacităţi într-ale afacerilor cu terenuri. Păi cum să caracterizezi o bătrânică, octogenară care, în timp ce suratele ei întru vârstă puneau leu pe leu să-şi cumpere un paracetamol, specula cu o precizie demnă de cei mai iscusiţi meşteri de pe Wall Street, valoarea terenurilor din Pipera. Acum nimeni nu poate pune la îndoială – cică – veleităţile inginereşti ale tuşii Tamara, dar problema care se ridică în familia Năstase este existenţa unei surse inepuizabile de bătrânele, singure, cu o pensie amărâtă care lasă nepoţilor, adevărate averi. Şi cum în PSD, ambiţia este cuvântul de ordine, Mircea Goană, succesorul şi nu prea al eternului preşedinte Ion Iliescu, a interpretat la rândul său politica de familie, dânsul însă căpătuindu-se cu un verişor şi cu terenul dumnealui-tot prin vecinătatea Snagovului. Dacă în trecut zicala de ordine în PSD era «cinstit şi sărac», apropierea de Uniunea Europeană aduce în opoziţie o atitudine –strângătoare- de capital (monetar, că la capitolul electoral problema e destul de pestriţă, dacă nu demnă de toată jena).
Dacă seniorii PSD se autosuspendă până la verificarea completă a mătuşilor (pardon averilor), tineretul roşu, (TSD) este supărat. De ce este supărat Victor Ponta? Dumnealui are aversiuni legate de o anumită culoare –portocaliu- n-o suportă, vede roşu în faţa ochilor, aşa cum se exprima de pe podiumul Sălii Polivalente, vineri, 3 februarie, la începutul acestui an plin de schimbări în ceata pesedistă. Acum, această aversiune se înţelege în PSD, dar de unde portocaliul pârdalnic în mijlocul conclavului PSD? Poate o fi o problemă de comunicare… între facţiunile din conducere.
În timp ce PNA-ul evalua condiţia economică a mătuşilor, în Bucureşti, capitală europeană, vechi Mic Paris interbelic, un japonez venit cu investiţii (fie ele şi prin NIRO Colentina), a fost atacat… de un maidanez. În secolul XXI, în Bucureşti trebuie să te fereşti de dulăii fără stăpân. Şi cum povestea căpăta accente de telenovelă, cu asociaţii de proprietari înlăcrimaţi la auzul că iubitele patrupede vor fi mutate în centre speciale, însăşi Brigitte Bardot, iubitoare de necuvântătoare şi de frumos, cere o nouă audienţă cu Traian Băsescu, pe motiv că fostul primar al Bucureştiului a minţit-o în ceea ce priveşte soata caninilor. Colac peste pupăză… sau maidanez, consulatul sud -coreean îşi avertizează conaţionalii. În Bucureşti trebuie să se ferească, pe lângă geamantane şi zona Lacului Tei, de maidanezi, mai letali decât o echipă de ninja… metodele de acţiune coincid pe alocuri.
Week-endul e pe măsură. Profetul Mahomed ameniţă soarta naţiunii. Cum aşa? În urma talentului artistic (şi nu prea) al unui caricaturist danez, figura profetului a tronat mult timp pe primele pagini ale ziarelor occcidentale. Efectul? Jignirea, în mod inconştient a unei culturi sensibile la aspectul religios. Unde intră România în toată povestea asta? Ziarele româneşti vor tiraj şi anunţă republicarea caricaturilor. Începe conflistul între libertatea presei şi jignirea unui simbol, căci aceste desene nu prezintă caricatura lui Bin Laden cu un Kalasnikov la brâu, ci pe profetul Mahomed, simbolul credinţei musulmane. Presa română este împărţită în două şi fiecare se dă cu părerea în prime time. Românii rămân însă cu ale lor, visând la mătuşi cu spirit antreprenorial, ieşind tiptil din case, pregătindu-se să înfrunte un duşman veritabil, maidanzul şi aprofundând Coranul spre a înţelege dilema legată de Profetul Mahomed.

Critica neajunsurilor prezentului se petrece în toate societăţile şi în toate naţiunile. În cazul marilor puteri, de teama pierderii supremaţiei; în cazul celor mici de teama pierderii identităţii şi independenţei. Dezbaterea privind destinul românismului are la noi o tradiţie intelectuală ce datează de peste două secole. Dacă în timpuri străvechi orice dezbatere privind viitorul ţării şi al neamului se făcea în cancelarii, unde trimişii voievozilor căutau ajutor sau în cortul de luptă, în ajunul vreunei bătălii, după instaurarea fanariotismului problematica s-a mutat în planul culturii. Întâi sub forma unor voci izolate, mai apoi sub aspectul unor lupte între şcoli de gândire şi orgolii personale, grija pentru viitorului poporului/spiritului românesc în lume străbate ca un fir incandescent istoria modernă. De la Cantemir, trecând prin Eminescu şi junimişti pentru a ajunge la pepiniera de analişti aglomeraţi sub zodia postdecembrismului, o grămadă de inteligenţe şi-au spus cuvântul. Problema la care fac referire este colosală: în simplismul său, în greutatea de a găsi soluţii, în travaliul aplicării acestora- Pentru ce trăim? Care este rostul nostru, ca români, pe acest pământ? Avem vreun crez propriu, vreo signatură a existenţei noastre, cum ar zice Eminescu? Se găseşte vreun punct cardinal pe harta inimii noastre care să ne coerentizeze acţiunile asa cum pilitura de fier se prinde de meridianele magnetice? Marile puteri au avut mereu soluţii pentru întregul tablou al vieţii. Au avut un crez. Au avut conştiinţa unei misiuni.
Auzim de Franţa eternă, de Deutschland uber Alles, de America, ţara tuturor posibilităţior. Utilitarismul britanic, iubirea de libertate a francezilor şi americanilor, imperialismul rusesc, împlinirea hotarelor biblice pentru Israel- iată mostrele unei confesiuni de credinţă.
Dar noi?!? Care este scopul nostru? Ce rol vrem să jucăm în istorie? Nu pentru a înfăptui lucruri homerice, ci pentru a supravieţui. Ce rost are însă aceasta filipică, venită poate din parte unui anonim frustrat?
Trăim în epoca unei mobilităţi şi unei permeabilităţi sociale cum nu a mai fost până acum în istorie. Intrarea în Uniunea Europeană va deschide societatea românească la influente exterioare cu mult mai mult decât acum, la momentul prezent. Îmi imaginez, oarecum exagerat, desigur, viitorul apropiat ca pe un peron de gară unde oamenii vin de la… şi pleacă spre undeva… Ne tot întrebăm: va fi mai bine după…? Un lucru trebuie înţeles. Care ne?, care noi/nouă? Aşa cum în orice relaţie se cer compromisuri şi fiecare partener trebuie să renunţe la ceva din el tot astfel nici noi nu vom mai fi Noi… sau, mai bine zis nu vom mai fi chiar Noi. Pentru ca acel noi nu mai este chiar al nostru. Noi, în viitoarea structură înseamnă EUROPA. Toate naţiunile se confruntă cu aceeasi dilemă. Ce să dea şi ce să primească. În ce fel ne cheltuim? Asta e întrebarea…
Mirajul Occidentului a reprezentat mereu concretizarea acelui Dincolo; posibilitatea de a ieşi din chingile concretului şi de a plonja spre altceva, spre un Acolo al bunăstării, securităţii şi lipsei Securităţii autohtone care ascultă telefoanele şi care ne-a creat o teama fiziologica de relaţia cu autoritatea statului. Cu orice fel de autoritate. Scopul rândurilorde faţă este acela de a ridica un semn de întrebare şi a suscita, poate o dezbatere în acest sens- cum să rămânem în continuare noi? Cum să nu ne pierdem identitatea?
Atacul unora sau altora împotriva naţiunii, statului naţional sau naţionalismului provine dintr-o inconştienţă calchiată pe o modă. A fi naţionalist trezeşte în mintea unora o serie de imagini atât de sumbre încât confundă lucrurile. Atributul de naţionalist a ajuns să se restrângă şi să fie aplicat îngust pentru a desemna anumite discursuri politice sau programul anumitori oameni de stat. Naţionalismul a ajuns să fie asimilat ultra-naţionalismului şi să devină sinonim cu xenohobia, şovinismul, anti-parlamentarisml, extremismul sau gândirea retrogradă. Care este alternativa la nationalism, se întreabă procurorii săi? Răspunsul este unul ambiguu- cosmopolitismul; toleranţa. S-a făcut şi se face în continuare un abuz de limbaj care trebuie corectat. Ce este o naţiune? Este drept că autorii diferitelor curente şi specializări dau formulari diferite. Un lucru este prezent la toţi- naţiunea este o comunitate omenească formată din indivizi uniţi prin ceva. Indiferent de natura substratului comun, naţiunea se prezintă ca o comunitate de interese. Acest aspect generează solidaritatea între membri săi. Indiferent că este vorba de comunitatea de limbă, trecut, credinţă sau sistem economic, în mod pragmatic (şi pragma înseamnă acţiune) o natiune este un Ce solidificat pe baza interesului comun între elementele sale componente. Aceste considerente nu răspund atât la întrebarea Ce este o natiune?, ci cum este o naţiune, cum se comportă în practică.
Garant al menţinerii conştiintei şi solodarităţii naţionale este spaţiul economic. Nu trebuie să fi marxist pentru a lua în calcul rolul acestui element în arhitectura unui proiect colectiv. Participarea la viaţa de producţie şi creaţie a bunurilor este o formă de cointeresare a indivizilor la acest edificiu care se numeşte naţiune. Între stat, societate există o relatie de dependenţă reciprocă.
Într-o lume caracterizată prin modificarea rolului statului, ca urmare a edificării unor noi formule sub- şi supranaţionale, este de aşteptat ca loialităţile să sufere modificări şi să se transfere către alte instanţe. Ce mai poate însemna cultura comunităţii tale naţionale într-un peisaj în care conjuncturile iau noi şi noi contururi? Angajat al unei firme multinaţionale, cetăţeanul devine o fiinţp schizofrenică, divizată între mai multe lumi.
Naţiunile, culturile, civilizaţiile nu sunt însă universuri închise ermetic, ci nuanţe ale unui spectru mai larg care este umanitatea. Factorului politic este acel căruia îi revine sarcina de a modula raportul unei naţiuni sau unei culturi cu celălalte. Politicul este cel care articulează relaţiile dintre entităţi umane diferite. Vorbim de xenofobie atunci când naţiunea este percepută ca un cosmos ermentic, o lume în sine, iar factorii specifici sunt amplificaţă în mod exagerat până când ajung să excludă şi alte forme de organizare a vieţii omeneşti.
Pentru traducerea în practică a unui asemenea deziderat trei modele ar putea servi ca sursă de inspiraţie: modelul Elveţiei, cel al Veneţiei maritime şi cel japonez. Proiectul pe care îl intuiesc pentru România este un melanj între acestea trei. Pentru păstrarea conştiinţei şi culturii naţionale trebuie gândită o metodă de a lega statul (expresie a naţiunii) şi societatea (combustibilul energiei naţionale) prin cointeresarea indivizilor la un efort economic comun. Care poate fi asemănărea între Elveţia, Japonia si Veneţia? Toate sunt state mici, lipsite de cantităţi de resurse minerale inepuizabile şi de un potenţial biologic semnificativ. Toate au reuşit să învingă handicapul legat de dimensiunea lor şi să joace roluri cheie pe arena internaţională. Prin inteligenţa, disciplina şi tenacitatea locuitorilor, toate trei au izbutit să îşi păstreze independenţa şi să se afirme.
Veneţia medievală era un stat foarte modern prin structura sa. Într-o epocă încă feudal-agrară, ea îşi câstiga existenţa şi asigura prestigiul din ponderea acordată serviciilor. Veneţienii au dezvoltat tehnologia navigaţiei şi sistemul bancar. Flota sa a fost un duşman sau, dimpotrivă, un adversar redutabil pentru toate imperiile din zona Mediteranei. Elveţia, cel de-al doilea exmplu este un stat care a reuşit să aducă sub aceeaşi formulă mai multe popoare şi limbi diferite. Ca şi Veneţia, micul stat elveţian a prosperat prin dezvoltarea mecanismelor bancare şi prin închirierea de mercenari. Statul eleveţian împrumuta credite atât sub forma banilor, cât şi sub forma talentului.
Japonia, o cultură milenară, care s-a deschis către circuitul mondial cu mare greutate, dar care, cu toate acestea a cunoscut performanţe economice uimitoare. Silită să adopte metode impuse din exterior, Japonia le-a împrumutat doar ca o suprastructură, fondul său tradiţional rămânând intact. Astfel, la ora actuală, permite o pondere foarte mică a capitalului străin în economia sa. În cadrul comerţului exterior, firmele japoneze încheie, pe cât posibil contracte între ele, practicând o formă inedită de protecţionism economic bazat pe o motivaţie naţională. Conform mentalităţii nipone, activitatea mercantilă nu are ca scop profitul personal, ci afirmarea orgoliului naţional în lume. Ceea ce au adus japonezii inedit este tocmai această legatură complexă, greu de demarcat între actul socializării, familie şi activitatea economică. Aceasta din urmă, capătă astfel un caracter cvasi-religios, religia în vigoare fiind identitatea civilizaţiei şi culturii proprii.
Timp de peste o sută cincizeci de ani, clasa politică autohtonă, aproape indiferent de aplecarea ideologică (excludem perioada comunistă) a vizualizat pentru România un proiect care să împrumute pe plan extern modelul Belgiei neutre şi pe plan intern modelul bipartisan britanic, garant al stabilităţii. Noi propunem acum un model de triplă inspiraţie, care poate părea la prima vedere cel puţin ciudat. Aceasta şi întrucât unul dintre statele evocate nu mai există ca atare, fiind absorbit prin unificare Italiei în secolul al XIX-lea. Preocuparea pentru prezent nu trebuie însă să ne înece în amănuntele actualităţii, astfel încât să devenim refractari unei priviri de perspectivă.
Cele trei modele evocate, deşi prezintă puncte comune, au şi elemente contradictorii. Două dintre state, Venetia şi Japonia sunt puteri maritime, în timp ce Elveţia nu are de a face cu mare. România are o situaţie mediană între cele două. Elveţia şi Veneţia au avut un guvernământ reprezentativ, de factură aristocrato-democratică, în timp de Japonia a fost o monarhie cu accente autoritare şi militariste. Elveţia şi Veneţia sunt (presupunem un timp suspendat) societăţi ce au un caracter cosmopolit, iar Japonia a avut de multe ori o conştiinţa rasistă care se manifesta şi astăzi sub o formă camuflată de regimul constituţional şi de mobilitatea capitalului internaţional.
Ce poate împrumuta România de la fiecare? De la toate cel trei valorizarea pieţei serviciilor. De la Veneţia si Japonia accentual pus pe rolul tehnologiei. Aurul viitorului este siliciul, piatra filozofală a contemporaneităţii. De la modelul japonez viziunea asupra relaţiei dintre individ şi colectiv în cadrul activităţii economice, ca instrument al prezervării şi promovării identităţii. De la Elveţia închirierea capitalului uman şi a competenţelor.
Ce se poate face în mod practic? Autarhia, ca forma de păstrare a identităţii, nu mai este de dorit în epoca noastră. Firmele transnaţionale sunt o realitate densă şi greu de ignorat. Cum am spus mai sus, activitatea lor are şi rolul de a schimba loialităţile. Autorităţile postdembriste, printr-o politică mârşavă şi anti-românească au contribuit la vânzarea industriei la un preţ de nimic. Aceasta în beneficiul unui grup restrâns care ar merita un tratament mai dur decât permite cadrul constituţional. Noii patroni au mituit şefii sindicali şi au concediat salariaţii conform propriilor nevoi.
O solutie sugerată este încercarea de a încadra, dacă nu, metaboliza intrarea firmelor transnaţionale pe piaţa românească. Iniţial printr-un cadru legislativ care să organizeze mai bine activitatea sindicatelor şi să permită statului român un control mai amplu in înteriorul întreprinderilor concesionate. Crearea unui număr mare de IMM-uri, care să încheie contracte cu giganţii transnaţionali sau cu acţionarii străini, astfel încât să-i împiedice pe aceştia să aducă alte firme adiacente pe piaţă (firme de reparaţii, întreţinere, consultanţă juridică etc.). Scopul este concentrarea, pe cât posibil a capitalului în mâini autohtone.
Trebuie creat un corp de birocraţi educaţi în spirit patriotic, care să populeze structurile economice şi să transforme firmele străine în sucursale româneşti, care să întreţină raporturi de producţie cu statul sau cu firmele autohtone.
Vorbeam de Veneţia şi de închirierea capitalului financiar alături de cel uman. În cazul românesc nu se poate vorbi de închirierea mercenarilor, ci ce cea a creierelor valoroase şi a mâinii de lucru. În Occident, statul va trebui să sprijine formarea unor firme şi oficii de muncă cu rolul de a plasa mâna de lucru românească şi de a se ocupa de situaţia muncitorilor respectivi. O metodă propusă este aceea a înfiinţării unor colonii de muncă, cu rolul de a gestiona prin rotaţie stabilirea muncitorilor români în străinătate. Aşadar, pe lângă lucrătorii care vor dori să lucreze în afara graniţelor ţării pe timp nedeterminat, vor exista muncitori sezonieri trimişi prin rotaţie în diferite ţări sau diferite regiuni ale unor ţări.
Se vor crea şcoli, spitale, teatre cu specific românesc în cadrul comunităţilor de imigranţi români.
Această schiţă face parte dintr-un mai amplu proiect ştiinţific ce examinează raportul dintre stat, societate şi cultură. Motivul expunerii acestei schiţe ţine de speranţa aprinderii unei dezbateri ample care să răscumpere stângăcia rândurilor de faţă.

De curând am fost cu toţii martorii unei demascări dureroase. Dureroase pentru demnitatea noastră, pentru statutul nostru de intelectuali în devenire, dar mai ales pentru normele care guvernează poziţionarea rolului fiecăruia în societate.
Înainte de a intra in subiectul propriu-zis, deşi probabil toată lumea care are legătură cu Facultatea de Ştiinţe Politice sau cu ceea ce s-ar putea numi o carte de psihologie politică, a ghicit la ce mă refer.
Oricum, aş mai vrea să subliniez încă odată ideea pe care am adus-o în discuţie de mai multe ori: învăţământul şi normele care ar trebui să ghideze punerea în mişcare a unui sistem care formează însuşi bazele funcţionării motorului oricărei societăţi moderne. Educaţia românească se bazează tot mai mult pe egalizarea nivelurilor la care îşi desfăşoară activitatea intelectuală şi pedagogică cei care tocesc inutil băncile şcolilor. Nu mai poate fi vorba de voinţă de a învăţa. De fapt, de mult nu mai poate fi vorba despre aşa ceva, totul limitându-se la obligaţia de a merge la şcoală şi la mândria de a agăţa o diplomă pe perete, care de cele mai multe ori ilustrează fals capacităţile celui care o deţine.
Acesta este primul nivel pe care vreau să-l consolidez în construcţia temei din acest editorial, subiect pe care încă nu o să-l dezvălui. Am văzut cu toţii indivizi gen Mischie, care se mândresc cu titluri de doctori în domenii cu care nu au nici cea mai mică tangenţă. Să nu mai vorbim personalităţi de mâna întâi care corodează graniţele moralei academice prin falsificarea reală sau doar prin ocolirea regulamentelor şi regulilor de bun simţ şi se instalează comod în tronul de întâiul academician al ţării. Cazuri concrete pot fi înşiruite pe zeci de rânduri, începând cu politicieni care conduc sau dirijează partidele de la putere şi mergând până la literatura de duzină, de o calitate îndoielnică a doi dintre fruntaşii României postdecembriste, Ion Iliescu şi Constantinescu. Ultimul în cauză este un exemplu extrem de atractiv, întrucât conţinutul cărţilor cu orientare politică nu cred că este cunoscut nici chiar de dânsul; când mă refeream la cărţi cu valenţe politice vizam o Biblie în patru volume, cu denumirea bazată pe teme arhitecturale. Prietenii ştiu ce!
Dar totuşi, ca să nu o mai lungesc mult, o să trec încet către al doilea nivel al subiectului fierbinte care ne macină gândurile de viitori politicieni.

Taming of the shrew

Nu este neapărat o bucurie că am onoarea de a relata acest caz din motive evidente, însă, pe de altă parte, s-ar putea să fie un capăt de pod în evidenţierea neregulilor din breasla cadrelor universitare din Românica noastră. Un caz grav de furt intelectual a pătat obrazul… nu ştiu exact al cui, al instituţiei care i-a oferit un post sau al nerecunoscătorului care a muşcat mâna samariteanului. În oricare dintre perspective, situaţia este un semn de exclamare care ar putea crea un precedent periculos, sau dimpotrivă, productiv în ceea ce priveşte eliminarea unor astfel de intruşi intelectuali din spaţiul academic românesc.
Sau mai pe scurt, modificarea statulului Laviniei Betea în cadrul Universităţii din Bucureşti ar putea fi un semn de bun augur pentru cei care cred că la un moment României îi va creşte un obraz în loc de scorţa care îi acoperă partea superioară. Ca să luăm lucrurile de la început şi treptat, trebuie să pornim de la premisele care au condus la crearea acestui incident neplăcut.

A fost odată ca-n poveşti….

Istoria unuia dintre cei mai mari specialişti în comunism din România, cum se autointitulează doamna Betea nu este în mod special relevantă şi poate fi studiată pe o serie de site-uri de profil. În subiectul de faţă ne interesează mai mult geneza lucrării în discuţie, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist. Despre cartea respectivă se pot spune trei lucruri, în mare. Este principalul, sau mai degrabă, spre fericirea unora, a fost principalul material din aria curriculară a cursului de psihologie politică, în al doilea rând, se prezintă ca o interesantă combinaţie de păreri ale unor psihologi şi sociologi, care din păcate au formulat teorii a căror validitate actuală poate fi contestată; o să mă opresc aici cu aprecierile în ceea ce priveşte această temă, iar în ultimul rând ceea ce a fost dovedit public, faptul că este o combinaţie şi mai nefericită şi curios de identică (cea mai mare parte a pasajelor copiate) cu formulările unui oarecare străin (pentru necunoscători), pe numele său Richard Pipes. Cam aceasta este imaginea de ansamblu care s-a creat în jurul personajului principal al epopeii noastre.

Odihnească-se în pace

Un alt aspect pe care aş vrea să-l evidenţiez la acest nivel este o apreciere care o să completeze această frescă a înşelăciunii. Nu vreau să sune ca un necrolog, însă această demascare ar putea fi primul pas în acest sens.
Cu siguranţă nu voi cuvânta celebrele cuvinte, extrem de morbide, care ne înfioară urechile la fiecare înmormântare…. A fost un om bun… un soţ devotat… un profesionist….. Pe scurt, doamna Betea s-ar putea identifica cu un termen care se regăseşte din abundenţă în textul dumneaei, acela de mit pietrificat. Şi dacă tot am demarat în acest gen de termeni propagandistici, trebuie să mă exprim, tovarăşi, pretini, de la oraşe şi de la sate, că sper că acesta este începutul construcţiei omului nou. Profesorul pregătit, profesionist, cinstit…
Pe� de altă parte, am citit şi un drept la apel al doamnei Betea, publicat într-unul dintre cotidianele naţionale cu tiraj important şi public larg, la care are o funcţie relativ importantă şi trebuie să recunosc că mi se pare că nu este altceva decât un mod de a se disculpa elegant. Este copiat, dar numai 5%, numai în prefaţă… departe de a fi o motivaţie academică, dar mai ales convingătoare.
Trebuie să recunosc totuşi că parţial are dreptate şi nu puteam arunca cu pietre chiar ca în antichitate în cine nu ne place, însă opţiunea aplicată în final nu este nici ortodoxă şi în nici un caz academică. Nu poţi arunca cu piatra la rândul tău în altul, dacă şi tu te simţi cu musca pe căciulă. Şi mă refer la partea finală a articolului în cauză, pe care îl puteţi găsi la adresa din partea de jos a paginii. Diferenţe între cazul prezent şi alte situaţii (dacă într-adevăr pot fi validate acuzele doamnei Betea) sunt numeroase. La alţii nu s-a trezit nici o turmă de oi, adică un grup rău-voitor de studenţi care să împroaşte cu noroi, precum în cazul de faţă. Şi atâta timp cât nu va exista, cred că nici un ar trebui să ne bazăm pe principiul folosit de mai marii patriei. Dacă eu sunt şi el a fost. Un fel de Lanţul Slăbiciunilor mişelesc. Cazuri recente pot fi date ca exemplu, o grămadă. Dacă Voiculescu a fost şi Băsescu a fost. Nu este o decizie care să presupună spirit universitar, colegial, dar mai ales moral, capabilă de a soluţiona o astfel de criză.

Pe final, nici nu ştiu ce concluzii aş putea trage. Am văzut ambele variante, am ascultat şi am citit o multitudine de versiuni şi chiar dacă există opinii că acest caz a fost tratat cu subiectivism şi cu lipsă de prestanţă academică, care nu sunt poate total false, trebuie neapărat să privim în nucleul acestei situaţii şi să extragem gravitatea faptelor. Cum susţine şi doamna Betea, este clar că nu este singurul caz- poate doar singurul caz incriminat. Şi poate chiar este nevoie de astfel de grupuri de studenţi pârâcioşi care să stârpească astfel de excese academice, dacă altfel de modalitate nu există. Şi pot paria că în curând cărţile nu vor mai fi scrise de alţii şi prezentate de doctoranzi ca fiind ale lor, diplomele nu se vor mai cumpăra, iar pretenţiile profesorilor se vor alinia la capacităţile proprii.

Spre bucuria noastră, am ajuns şi la al treilea editorial. O revistă, care nu a fost fondată nici pentru a fi o sursă de bani, nici pentru a promova interese sau hoţi cinstiţi, cum este la modă în lumea jurnalistică, ci pentru a exprima opinii, începe să-şi arate colţii şi să îşi demonstreze scopul original. Eu cred că până în acest moment am fost obiectivi, iar pe cei care nu cred acest lucru îi invit să ne critice. Încercăm să atingem o stare de fapt în care să acceptăm critici sau poate laude, dar mai mult decât orice altceva să nu divagăm de la ideea iniţială. Să criticăm, să nu mai fim călcaţi în picioare şi să ni se vâre pe gât tot felul de idei şi fapte.

Tonul în care porneşte acest editorial este mai sombru ca de obicei, mai ales datorită gradului crescând de revoltă faţă instituţiile incompetente ale statului şi pentru aşa-zişii miniştri, a căror unică preocupare este să se gândească ce vile sau ştie eu ce maşini să-şi cumpere: Maybach, ca să-i facă o aroganţă lui Gigi, când ies cu el la o bere sau vreun amărât de Lexus, cu tablă groasă, care să nu se îndoaie când dau peste vreun nesimţit de alegător.
Revenind la oile noastre… Cine crede că în România chiar se schimbă lucrurile, că ne transformăm într-o democraţie adevărată şi că nu mai guvernează principiile hegemonice, se înşeală dramatic. Fie că ne lovim zi de zi de aceeaşi oameni incompetenţi, fie că suntem străfulgeraţi zi după zi cu aceleaşi nedreptăţi, sistemul românesc, în splendoarea sa, triumfează. Suntem umiliţi zilnic de şefi limitaţi din toate punctele de vedere care se lăfăie în locuri de conducere, care ne aruncă ocări şi ne sfidează cu scârbă.
Şi a cui este vina? Singurii vinovaţi suntem noi, care răbdăm în propria incompetenţă şi suportăm ilegalităţile morale şi principiale ale celor de deasupra noastră, dar mai ales ale celor de lângă noi.
Fiecare dintre noi cred că s-a lovit la un moment sau într-altul de incapacitatea unora de a ne permite să ne raportăm echiunitar la cei din jurul nostru. Cei care judecă sunt în acelaşi timp călăii noştri. Ei ne hotărăsc soarta. Însă, din păcate, obiectivitatea care ar trebui să guverneze o societate liberă, care formal a scăpat de regulile ierarhizării şi monopolului celor cu patru clase şi limbă ascuţită, care se plasează bine în cercul de interese, este invizibilă. Am sperat cu toţii că o democraţie ne va aduce o schimbare, că nu vom mai vedea profesori universitari împingând la roabă sau că nu vom mai auzi discursurile unor semi-analfabeţi plasaţi în posturi de conducere.
Opinia publică nu funcţionează, societatea civilă nu există decât formal. Ne plasăm mai mult sau mai puţin involutar sub auspiciile unui sistem autoritar, care ne limitează drastic orice mişcare de revoltă intelectuală, socială şi culturală. Suntem nişte marionete, ghidate de o societate injustă, preferenţială, lipsită de regulile unui sistem competitiv real.
Pe de altă parte, românul are o vorbă care se aplică perfect situaţiei noastre: „Nu te pune cu prostul, că are minte odihnită!”. Însă, în acest caz, problema este cu totul diferită. Dacă nu eşti tu cel care agită neuronul lipsit de materie cenuşie al celuilalt, precis celălalt se va autosesiza şi se va pune cu tine. Din această cauză, poporul român nu este nici mai mult nici mai puţin decât o masă uniformă, lipsită de nucleu, care se comportă după clasicul principiu nivelator socialist. Dacă nu îţi dă cel de deasupra ta cu parul în cap, cel de lângă tine sigur va fi destul de dornic să te tragă înapoi în substanţa incoloră şi inodoră, care ar avea pretenţia să se prezinte cu titulatura de popor.
Luminiţa de la capătul tunelului se tranformă în tunelul de la capătul luminiţei, care porneşte de la obârşia speranţei, însă sfârşeşte în tenebrele realităţilor româneşti.
Ca să nu insist pe teorie, care oricum ne enervează la culme şi care se impune indiscutabil în România, voi prezenta un caz aparte, bazat pe experienţa personală, care încununează lipsa de încredere în ceea ce ar trebui să reprezinte fundamentul vieţii cotidiene: cinstea, competitivitatea şi lipsa partizanatului. Toată lumea se agită să participe la tot felul de evenimente, care să dea bine în CV. Însă modul îndoielnic în care au fost organizate majoritatea competiţiilor la care am participat, mă determină să scriu acest articol şi să trag un semnal de alarmă asupra atrocităţilor şi presiunilor exercitate asupra integrităţii morale, care guvernează competiţia românească.
Cazul despre care aş vrea să vorbesc reprezintă un anume concurs, organizat de o anume asociaţie, al cărui nume inspiră încredere în anumite principii morale. Din motive lesne de perceput o să numesc generic această competiţie generic Olimpiadele Iluzionării. Primul lucru pe care îl priveşti la structura organizaţională a acestei concurs, pentru cei care au priceput despre ce este vorba, ar fi componenţa juriului şi cea a echipelor participante. Membri ai unor asociaţii, universităţi şi structuri, care se presupune că luptă împotriva clientelismului de orice fel, însă de fapt se coboară la aceleaşi sistem de preferinţe, pe care românii îl cunosc şi îl practică din cele mai vechi timpuri.
Vreau să înţelegeţi foarte bine că nu am scris acest articol motive care în simplul limbaj ar fi tradus ca oftică, ci pentru a-mi exprima revolta evidentă faţă de această stare de lucruri. În condiţiile în care am participat la acest concurs nu încerc să discreditez tendenţios juriul sau organizatorii, nici să mă compar cu ceilalţi participanţi, ci doar să subliniez o serie de păreri personale.
Aşadar, a fost o experienţă care a scos la suprafaţă tot ceea ce credeam că în sfârşit a dispărut. Pe modelul formării guvernelor, dacă tot vorbim în termeni politici, şi al împărţirii ministerelor funcţionează şi jurizarea şi organizarea acestor evenimente. În cazul de faţă, majoritatea şi-a arogat ceea ce îi trebuia, adică toate cele trei locuri de pe podium. Au funcţionat aceleaşi mecanisme menţionate anterior, cel care are capacităţi de măscărici şi limbă lungă, pe care o plasează strategic în locul potrivit, îşi asigură un loc de frunte. Această ilegalitate morală se regăseşte, referindu-mă cu exactitate la evenimentul menţionat, şi în structura juriului. Astfel, este inadmisibil care în aceeaşi competeţie să se regăsească studenţi şi cadre universitare de la aceeaşi instituţie de învăţământ, care au legături directe. Este un principiu organizatoric care nu poate fi trecut cu vederea şi nici acceptat.
Al doilea punct asupra cărui aş vrea să mă opresc în acest loc este aceeaşi problemă a superiorilor, care se intră în pielea unor semizei şi îi ignoră pe cei care le oferă sprijin. Ignoranţa şi lipsa unei culturi organizatorice, discreditează evident o parte a organizării unui astfel de concurs. Implicaţiile externe facilitează ca tot ce am prezentat anterior să fie perceput ca stigmatul unei victimizări colaterale. Importanţi sunt sponsorii, nu participanţii, banii, nu calitatea.
Important nu este cum, ci cine câştigă. Bine aţi venit în România!

Tot pe această cale, aş dori să anunţ lansarea unor noi secţiuni şi servicii oferite de site-ul nostru. Este vorba de activarea statutului de membru, care permite descărcarea revistei în format .pdf sau primirea de newsletters, de reviziurea secţiunii de arhivă, care se poate accesa mult mai uşor. Tot în această ediţie veţi putea citi şi prima parte a unui interviu cu Dl. Cătălin Avramescu. În final, vreau să mulţumesc colaboratorilor şi să fac un apel către cei interesaţi să se alăture revistei noastre.