Evenimentele recente au oferit din nou şansa României de a se întoarce la coada şirului european şi de a sta la colţ, pedepsită, pe coji de nucă. Atât ceea ce se întâmplă zilnic pe plan intern, ştirbeşte tot mai mult încrederea, răbdarea şi voinţa oamenilor, cât şi reacţia celor mai mari pentri ţărişoara noastră iubită, ne doare în aceeaşi măsură.
Războaiele conjugale din coaliţie, fie că sunt un teatru ieftin, adresat celor care încă mai cred că în ’89 Iliescu a înfăptuit o revoluţie, fie o mascaradă menită să atragă ochii opiniei publice, şi aşa oarbă, de la mişcările importante care se întâmplă în podul democraţiei. Însă nu acesta este subiectul pe care vreau să-l dezbat, deoarece este oarecum perimat şi futil de discutat, în condiţiile în care Fratele cel Mare European ne-a dat cu Flit şi ne-a trimis în ultima bancă. Raportul recent, care soluţionează sau mai mult dizolvă imaginea şi poziţionarea României în sânul ţărilor cu adevărat occidentale şi civilizate, i-a nemulţumit pe unii, însă l-a satisfăcut până la orgasm intelectual pe Tăricean. Dar nici pe subiectul acesta nu vreau să pun foarte tare accentul, din aceleaşi motive.
După două tentative ratate de temă, m-am oprit în sfârşit asupra unui aspect, care deşi le înglobează parţial pe amândouă, este unic prin prezenţa sa. Să vedem, deci! Ce are legătură cu Revoluţia, cu mascarada democraţiei, cu sânii, nu spunem ai cui încă, şi cu întâiul Tăricean al Ţării? Cred că v-aţi prins cu toţii, agenturile străine! Exact, nu sunt ele!
Ci Băsescu, pe care îl doare fix în operaţie de noi. De o săptămână toată ţara stă cu privirile aţintite către meleagurile austriece, unde s-a hotărât marinerul să-şi facă operaţia. Nu de alta, dar în spitalele româneşti nici Dracul nu şi-ar face operaţie, de frică să nu moară sau să-şi uite vreun medic grijuliu instrumentul muncii înăuntru sau, nu cumva, să se furişeze vreun adept de-al practicilor ciomuiste (scuzaţi cuvântul) în sală şi să-i reteze preşedintelui organul de decizie. Aşadar, după cum observaţi încep să se lege toate încetul cu încetul. Acum, că am fixat subiectul şi predicatul, care este, o să trec mai departe şi o să trag un contur debandadei pseudo-naţionale şi proto-jurnalistice care a înconjurat acest eveniment.
În primul rând, cum s-a aflat de problema preşedintelui, specialiştii s-au luat la păruială, bineînţeles, pentru binele şefului suprem, unde să se execute tăierea. Mai marii ministerului, extrem de interesaţi de imaginea medicinii româneşti şi a virtuoşilor de incapabili din bodegile cu paturi de spital autohtone, au insistat ca operaţia să fie făcută în ţară. Însă, Băsescu şi famiglia a decis, până la urmă, să apeleze la specialişti care au idee în ce taie. Nu că nu ar avea dreptate, dar vorbind mai pe şleau, personal, consider că a fost o lovitură dată încrederii în sistemul de sănătate românesc. Dacă cea mai importantă persoană din stat, părăseşte ţara într-un asemenea context, înseamnă, fără îndoială, că trebuie să ne punem întrebări. Ca să aprofundez şi mai tare conexiunea cu temele menţionate la începutul articolului, cum vrem noi să ne integrăm, asta dacă vor şi ei, în Uniune, când la televizor vedem în fiecare zi câte un scandal legat de vreun spital sau de vreun director binevoitor pe care întreg personal vrea să-l mazilească în cel mai bun caz, sau să-i înfigă fiecare câte o siringă, jucându-se nevinovat de-a ritualuri voodoo?
Oricum, spiritul populist a triumfat din nou, Băsescu şi-a sporit capitalul de imagine, este un erou. Că doar în România ducem lipsă acută de eroi. Şi ca să vedem ce lipsă de eroi autentici ne presează, nu trebuie decât să ne uităm în sondajele de popularitate, unde preşedintele deţine triumfător podiumul, urmat de simbolul civilizaţiei naţionale, Gigi Becali şi undeva tot prin primele locuri de un extremist naţionalist, care ar decima jumătate de ţară, începând cu judeţe care încep cu C şi H şi se termină în ovasna şi arghita..
Dar revedind la subiectul nostru, nu trebuie să cedăm aparenţelor. În curând vom avea şi noi un sistem eficient de sănătate, cu doctori specialişti, care nu iau şpagă şi care te primesc zâmbitori într-o instituţie cu aparatură de ultima generaţie. Şi pe modelul deja celebrului Ţăran din Spania: „Ce glume de …!” Fie acceptăm acest adevăr, fie ne mutăm în Austria, unde tot nu vom avea bani să plătim, aşa că o să ne limităm la a ne accepta stigmatul de român, pe care îl purtăm cu mândrie şi o să lăsăm nişte măcelari bădărani să ne ciopârţească oasele. Trăiască democraţia!

PS: Erau ai Elenei. Cum care Elenă? E, las că ştiţi voi!
SEPTIMIUS PÂRVU | parvu.septimius@urbanfactor.org

SEPTIMIUS PÂRVU | parvu.septimius@urbanfactor.org

Cerul era de un albastru-rozaliu. Printre razele soarelui, ce mângâiau liniştea sumbră a câmpiilor comunale, se zărea o siluetă de femeie aflată în travaliu. Singură şi posomorâtă, fără vreun ajutor de la mai marii tribului Manifestului Roşu, femeia născu un băieţel frumos şi chel, un copilandru ce va fi cunoscut în lumea mare şi roşie drept mentorul incontestabil al democraţiei originale şi aprigul duşman al capitalismului de cavernă.
Băieţelul trişa într-un an cât alţii în zece, de mic era cunoscut drept un aprig vânător de animale jurnalistice. Nici nu împlinise bine vârsta de şapte anişori când unul dintre mai mari tribului îl invită să participe la o vânătoare nocturnă de ţapi multilateraldezvoltaţi.
Era o seară ploioasă, crivăţul străpungea trupurile bieţilor vânători, noroiul roşiatic le ajungea până aproape de genunchi, iar pe crestele munţilor se mai zăreau încă urmele unui proaspăt apus de soare. Noaptea începu să învăluie chipurile vânătorilor, singurul care strălucea în această atmosferă apocaliptică era micuţul Yon, care se machiase cu ocru de Moscova. La un moment dat, fără nici un fel de avertizare, copilandrul luă suliţa şefului de trib şi o azvârli cu putere spre un biet ţap ispăşitor ce păştea prin împrejurimi. Din fericire, suliţa se opri în ciocul bietului animal geologic, fără să-i provoce nici un fel de leziune ideologică. Ţapul îşi verifică ciocul, după care îi adresă lui Yon câteva vorbe de bine, iar apoi o luă la fugă spre peştera ciclopului Zoe. Băieţelul mai aruncă după el şi cu un bolovan dialectic, însă fără nici un efect, căci ţapul se ascunsese deja sub poalele metafizice ale temutului ciclop.
Şeful tribului rămase mut de uimire, totul se petrecuse prea repede pentru mintea lui prea înceată, bieţii trubaduri tribali nici măcar nu apucaseră să fredoneze internaţionala. Înainte de începerea fiecărei vânători, tartorul tribal era obligat de propria-i conştiinţă ideologică să dea tonul internaţionalei, însă de această dată obiceiul străvechi nu a mai fost respectat, singurul vinovat fiind micuţul Yon.
Chiar în momentul în care se pregătea să o ia la sănătoasă prin păpuşoii comunali, copilandrul fu oprit şi apostrofat de către mai marele tribului.
- Băi prostănacule, de ce dai tu mă după ţapi cu suliţa sacră? Nu ştiai, băi nevertebratule, că e un sacrilegiu?
- Ştiam, tovarăşe, dar nu m-am putut abţine, avea un cioc aşa de suscitant…
- Măi, eşti mai prost decât prevede legea comunală, n-ai pic de respect faţă de tradiţiile noastre.
- Tovarăşe, n-am vrut să vă supăr, eu doar am…
- Taci mă, nu vezi că m-am externalizat de supărare, acum iar trebuie să îmi schimb hainele, iar trebuie să mă spăl, iar trebuie să fac plecăciuni în faţa statuii profetului.
Foarte supărat de cele întâmplate, şeful tribului luă goarna socialistă şi anunţă retragerea.
Măsurile luate de comitetul central tribal au fost drastice, vinovatul a fost legat zece ani şi şapte luni de ciocanul de fier forjat din faţa tiparniţei tehnice. Ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, vinovatul a fost supus în această perioadă unei alte torturi mizerabile; în fiecare dimineaţă marele şaman-marinar al tribului îl gâdila în tălpile picioarelor cu secera roşie. Originea artefactului misterios nu era cunoscută, unii spun că într-o zi ar fi venit în sat profetul Marx, iar după ce ţinu o slujbă dialectică pe treptele bordelului comunal, o aruncă de fericire spre apa cea mare. Singurul lucru cert e că şamanul-marinar o aduse într-o zi electorală şi o depuse la picioarele statuii profetului Marx; se crede că de aici au apărut atât legenda secerii roşii, cât şi ideea torturii.
- Ce-i cu tine, micuţule Yon, de ce vorbeşti în congoleză?
- Nu mă provoca, măi dragă şamanule-marinar, că te blestem să-ţi cadă tot părul şi să n-ai parte decât de şuviţe răzleţe şi de…
- Băi prostănacule, nu mă ameninţa că dacă îi spun şefului că ţi-ai propus să îi iei locul ai să o păţeşti rău de tot.
- Măi dragă şamanule-marinar, te rog din sufletul meu de comunist autentic să nu îi spui!
- Ha, ha, ha, ce îmi plac glumele mele, nu te spun măi prostănacule, nu te spun dacă îmi promiţi că mă pui ministru atunci când vei lua puterea.
- Mulţumesc, şamanule-marinar, promit să mă revanşez după ce ajung la putere, că tot ajung eu într-o zi, şi atunci să vezi ce o să…
- Taci! Taci, că vine Rroman şi poate o să vrea şi el o felie de putere…
- Nu te trădez, prietene, stai liniştit, doar că Rroman are predestinat un post cheie în viitoarea conducere, ştii tu, sângele de Iordan apă nu se face…
Într-o dimineaţă, în timp ce şamanul-marinar îşi făcea rondul prin comună, auzi un zgomot ciudat din zona ciocanului de fier forjat. Era sărmanul Yon, cu spume la gură, care bolborosea incantaţii în congoleză.

va urma

Micuţul Yon, roşu de supărare, luă cu putere în mână un ou congolez – marca Kornu – şi aruncă cu el în şeful tribului. Toţi au rămas suprinşi, nimeni nu se aştepta la un asemenea gest din partea băieţelului, însă mare le-a fost mirarea când din gălbenuşul albastru-roşiatic de pe faţa şefului de trib răsări un Bombonel de toată frumuseţea, alb ca spuma laptelui pesedist.

Modalitatea de analiză a faptelor si evenimentelor care vor fi criticate pe această pagină nu trebuie luată ca atare. Repetăm că această revistă este un pamflet, iar în virtutatea acestui caracter situaţiile vizate şi persoanele care sunt atinse de acestea nu trebuie tratate ca atare. Nu dorim să atingem pe nimeni în mod special, încercăm să ne menţinem echidistanţi şi sperăm că nimeni nu se va simţi jignit de tehnicile jurnalistice utilizate în cele ce urmează.

Această revistă este un pamflet, iar conţinutul său nu trebuie luat ca atare.

PE ORDINEA DE ZI

CRITICA NAŢIUNII IMPURE
Având în vedere că ne aflăm la primul număr al revistei, de această dată o să încerc să acopăr un spaţiu temporal şi individual cât mai larg. Să purcedem aşadar…

Incredibil, dar adevărat faptul că Adrian Năstase nu mai deţine nici o funcţie în stat, cu atât mai puţin în partid. Momentan, cred că ar avea două variante viabile: fie se alătură PC, adică Partidului Comunist… mă scuzaţi Conservator, care văd că se complace în situaţia de a aduna resturile altora, fie să vândă din tablouri şi să cumpere băutură pentru Nea Nicu pentru următorii 20 de ani, că doar cine ştie, poate are succes şi îi cedează funcţia.

La câte s-au întâmplat partidului lui Nea Nelu în ultima vreme, ne-am putea aştepta să se întâmple orice pe scena politică românească. Cine ştie poate ajunge din nou preşedintele României, sau Doamne fereşte, poate chiar Prostănacul sau Mustăciosul sindicalist. Cred că nu ne rămâne decât să ne rugăm în stil becalian cu „Dă cu Doamne, Doamne”, că decât să mi-l imaginez pe Prostănac preşedinte mai bine îl văd pe tartorul peremist legat de electroşocuri şi cu Kalashnikovul sub braţ, împuşcând la unguri.

O propunere din partea UDMR susţine sus şi tare că prefecţii din judeţele „autonome” trebuie să ştie limba maternă a lui Petofi. Cred că după acelaşi model ar trebui să se impună în SUA ca guvernatorii să înveţe chineză şi spaniolă. În plus, propunerea se extinde chiar şi asupra instructorilor auto, care vor trebui probabil să înveţe să zică: „Accelerează mei Pişta, că majoritarul ăla din faţa ta are nu are numer nici de Harghita, nici de Covasna.”

Eliminând tragismul din evenimentele care au zguduit Franţa în ultima vreme, cred că atât forţele de ordine, cât şi reacţionarii recalcitranţi au avut un material didactic excelent pe care l-au urmărit cu mare atenţie şi l-au aplicat pe teren cu cea mai mare exactitate: mineriadele din Bucureşti, Micul Paris al ciomăgelilor.

Adrian Năstase, cea mai populară figură din ultima vreme, care bântuie mass-media energetic are motive să lase pentru un moment în urmă toate grijile, pentru că a apărut în sfârşit un film care să-i satisfacă nevoile, cinematografice, desigur. Însă nu vrem să spunem care este pentru că s-ar putea insinua că facem referire la „Brokeback Mountain”.

Mai în glumă, mai în serios, mioriticul locuitor de Pipera, şi-a exprimat pretenţia de a integra PSD-ul în PNG. Nu ştiu dacă de aceeaşi părere ar fi şi adepţii şi susţinătorii partidului, habitanţi de această dată de Ghencea, care sunt sigur că ar vrea şi ei să-şi integreze şi ei ceva în PSD.

Tot mai des îl vizualizăm pe micile ecrane pe bietul patron de companie cu profit extrem de generos, Dinu Patriciu jurând cu mâna pe inimă că el este curat şi nevinovat. E, aşa l-am crezut şi pe Iliescu cu replica „sărac şi cinstit” şi unde am ajuns astăzi?

Realitatea crudă l-a împins pe tartorul Iorgovan să-i adreseze cuvinte grele chiaburului de la Cornu, făcând referiri cinice la orientarea sexuală a dânsului. Interesant este că atitudinea senatorului PSD vine în condiţiile în care fostul prim-ministru nu mai e în frunte. Prietenii ştiu de ce! Cred că ar fi indicat ca Părintele Constituţiei să-şi bage minţile în cap, să-şi numere bine ouăle înainte de a lansa astfel de injurii mişeleşti şi să nu se mai uite la filme cu oieri iubăreţi.

AMORUL IDOLILOR

Ca să ne îndepărtăm încet de politică şi să trecem la răutăţi mondene, o să mă refer la nimeni altul decât neobositul Dan Diaconescu. Bietului prezentator- director- femeie de service- cameramam- contabilă i-au crescut ceva fire albe de păr de când răutăcioşii de ceneişti i-au închis taraba. Şi ca să le facă în ciudă şi-a mai tras una în camera alăturată.
Făcând abstracţie de titlurile grandomane şi total deplasate, interesant este de monitorizat numărul de apariţii pe post al cuplului format din dl. Bahmuţeanu şi dna. Prigoană. Probabil între un divorţ şi o nuntă îşi mai fac timp să participe şi la senzaţionala emisiune a multilateral-dezvoltatului patron şi să se certe ca chiorii jumătate de noapte, pentru ca apoi să se vadă în reluare a doua zi. Partea feminină a andoginului a primit chiar şi un spaţiu de emisie în grila de programe şi aşa îndoielnică.
Săracul Caragiale, cred că ar mai muri odată, de ciudă, că nu a trăit în secolul XXI, să disece demenţa emanată de acest gen de impulsuri obsesive televizate.

Dacă tot ne aflăm în zona cuplurilor fierbinţi, nu putem să evităm încă o nedreptate crasă din partea mojicilor de la CNA-ului. Astfel, aceşti cenzori abuzivi şi-au permis să ne răpească bucuria de vedea pe micile ecrane pe mititelul iubitor de femele proaspete şi pe liceanca fierbinte înamorată până peste cap (peste capul lui Irinel, de vreun june în putere, probabil). Haideţi fraţilor, că vrem şi noi să savurăm iubirea inocentă dintre ei şi să ne uităm cum se destrăbălează, tot nevinovat bineînţeles, la presiunea bulelor din jacuzzi sau cum străbat ca doi studenţi fără resurse monetare Cişmigiul în lung şi în lat. Că, dacă, tot au rărit-o ăştia de pe la televiziuni cu filmele educative, măcar atât să ne rămână şi nouă, deşi dă mai mult a thriller.

După ce a scris un best-seller cu o rată de succes în modul, Romaniţa Iovan pare hotărâtă să mai facă un copil. Poate de dată asta, îi creşte şi burta, că noi nu credem în poveştile cu barza.

Folosit atât de des cu o unda de ironie, termenul mioritic, ţinea la început de un demers de a defini specificul psihologiei spiritului românesc. Mioriticul aducea, cel puţin pentru unii, o viziune pesimista asupra naturii. românului. Presupunea predominarea formelor fluide, cum ar zice Paul Valery asupra celor solide în spaţiul autohton. Acest lucru se traducea la nivel practic printr-un comportament ce includea actiuni de moment, lipsă de consecvenţă, improvizaţie şi oportunism.
Nu ne vom face un curs de istorie, ci ne vom referi doar la perioada postdecembristă. După căderea regimului comunist, viaţa politică de la noi, exact ca un arc comprimat, a cunoscut o efervescenţă nemaipomenită plină de evenimente ca aparitia spectaculoasă de noi partide şi personaje care să populeze scena, scandaluri financiare, mineriade etc. Societatea românească a cunoscut multiple schimbări. Lumina nu mai venea de la răsărit, ci de la apus. Apropierea de Occident cerea un efort de adaptare, efort ce a crescut pe măsură ce integrarea în structurile euro-atlantice s-a accelerat. Eterna problema a societăţii româneşti, dornică să adapteze modele străine în cadrul unor proiecte grandioase a fost aceea a corespondenţei cu legile autohtone. A corespondenţei formelor cu fundamentul, pentru a ne încadra într-o formulă atât de des folosită cândva. Cât de conştienţi sunt românii, chiar şi acum, la şaisprezece ani din momentul 1990, de ceea ce înseamnă să faci parte din lumea occidentală, sau măcar de o parte a ei aşa cum se prezintă sub forma Uniunii Europene? Pentru economia apuseană, ţările nou venite din centrul şi sud-estul european erau un hinterland al pieţelor de desfacere şi mâinii de lucru ieftină. Pentru cetăţenii acestor ţări, printre care şi România, U.E. este la rândul ei un hinterland din care ne putem aproviziona în urma unor perioade semestriale de muncă în Spania, Italia sau Germania. Aderarea nu va fi numai a românilor grupaţi în roiuri sporadice în căutarea unui loc de muncă, ci a României în ansamblul ei, a societăţii româneşti cu tot ceea ce înseamnă aceasta. În momentul integrării românii nu vor mai fi români, tot aşa precum francezii sau austriecii dinainte de aderare nu mai sunt francezii şi austriecii de după aderare. Societăţii românesti i se va impune să facă schimbări la nivelul credinţelor, mentalităţilor, simbolurilor. Noi nu von mai fi [chiar] noi. Sunt românii pregătiţi pentru aşa ceva?
Astfel, în periplul nostru miorotic am ajuns şi la momentul indelung amânat. Vom vorbi de personajul Gigi Becali, liderul unui destul de nou înfiinţat partid: PNG.
Inventarea sa în om politic a dat apa la moara unui şir neterminat de discuţii. Comentatori, mai mult sau mai puţin avizati au văzut în politicianul Gigi Becali o dovadă a imaturităţii clasei politice, o parodie a lui Corneliu Vadim Tudor, un joc de culise menit a subţia bazinul electoral al sus numitului, o exemplificare a postulatului ca românii se pricep la toate şi mai ales la politică etc. Nu puţin sunt aceea care, deşi nu îl votează laudă evergetismul său (generozitatea în ceea ce priveste acte de caritate publice).
Persoana politică George Becali ţine de un paradox alimentat de o ironie. Dacă trecem peste prezenţa sa scenică vom vedea ca valorile pe care le reprezintă populismul său nu intră în dezacord cu vederile celor mai mulţi români. Discursul PNG-ist face referire la respectarea tradiţiei, a familiei, a Bisericii creştine, nu a valorilor cosmopolite sau libertăţii moravurilor. De curând, l-a acuzat pe Călin Popescu-Tăriceanu de lipsa de probitate morală în viaţa privată. Paradoxul şi ironia tocmai aici apar. Majoritatea cetăţenilor îşi indreaptă preferinţele către alţi politicieni ori alte partide ale căror familii politice, dacă le-ar cunoaşte ar avea un şoc. Spre exemplu, social-democraţia se pronunţa pentru laicizare şi liberalizarea sexuală. Liberalismul pentru aceptarea inegalităţilor sociale şi ponderea mică a statului în economie, aceasta într-o ţară obişnuită cu măsuri de sus în jos şi cu un sector central viguros.
Programul unor lideri precum Gigi Becali sau Corneliu Vadim Tudor reprezintă o reacţie de defensiva identitara a unor modele aflate în schimbare. Atitudinea electorală, în ceea ce îi priveşte, dovedeşte că românii nu sunt fideli unor figuri mai mult sau mai putin perene si nu unor programe abstracte lucru plauzubil într-un loc în care politica nu înseamnă pentru mulţi decât o măsură de asigurare a subzistenţei.

SILVIU PETRE | petre.silviu@urbanfactor.org

Într-o cetate platoniciană, fiecare individ ar avea un rol bine stabilit, vital pentru buna funcţionare a organismului social, politic, economic. În istorie s-a încercat, în repetate rânduri, atingerea anumitor standarde de perfecţiune prin trasarea unor coduri – generic vorbind – ce, respectate cu stricteţe, promiteau �mbunătăţirea considerabilă, deşi curăţarea ar fi un termen mult mai potrivit, a structurii în discuţie. Un singur lucru de subliniat, o singura concluzie de tras! Nu le voi numi, ci le voi sugera.
Deloc imprevizibil faptul că Platon a considerat că unica persoană aptă şi îndreptăţită să guverneze cetatea sa imaginară ar fi nimeni altul decât filozoful. Argumente are câteva, unul subînţeles şi chiar la botul calului – el însuşi se identifica cu breasla metafizicienilor, dar să nu îl acuzăm de imparţialitate fără să-i dăm şansa de a se apăra! Alte motivaţii care îi aparţin susţin că poetul prin natura operelor sale corupe publicul, care nu e capabil de judecată asupra a ceea ce e bine şi ce e rău. Cu alte cuvinte, bunul nostru Platon favoriza cenzura şi era părtinitor în ceea ce priveşte abilitatea filozofului de a o aplica. Dacă tot veni vorba, parcă sună şi izbitor de poetic, Platon – Pruteanu. Sfatul său gratuit pentru poeţi, îl şi putem deduce: schimbaţi-vă meseria, cetatea mea e loc exclusivist!
O altă minte remarcabilă care a făcut un pas în plus, dornică de a-şi pune planul în aplicare şi care şi-a asigurat prin aceasta locul veşnic în cărţile de istorie, horror, în sălile de cinema şi muzeele elitiste – arianul Hitler. A decis că trebuie să înlăture din rândul comunităţii acei indivizi care nu îndeplineau standardele înscrise pe lista sa, o listă destul de comună de altfel, asemănătoare cu cea de sărbători, ca bătutul covoarelor, ştersul prafului, aspiratul, ocuparea Poloniei, anihilarea evreilor şi ţiganilor.
Ceea ce mă aduce la ordinea de zi: de ce nu, componenţa pe cadre sociale, etnice, religioase, a populaţiei României şi modul în care indivizii din aceste mai mult sau mai puţin diferite structuri interacţionează şi se agreează (sau nu) reciproc. Nu îmi propun cine ştie ce studiu exhaustiv, ci contrar – o banală impresie pe care o dobândeşti involuntar din presă, din comportamentul, ochii şi raţiunea concetăţenilor. Suntem diferiţi şi asta e sigur, nici un contra-argument aici; cât de indulgenţi şi de receptivi faţă de ceea ce nu ne reprezintă, faţă de valorile pe care nu le înţelegem şi pe care le negăm, faţă de stiluri de viaţă improprii, diferite, rămâne de văzut.
Într-un secol al globalizării şi al mobilităţii crescânde, capacitatea noastră de adaptare la non-eu şi de acceptare a acestuia lasă de dorit. Efecte vizibile şi (sper) semnale de alarmă: mersul pe stradă impune convenţia tacită de a evita contactul vizual cu ceilalţi trecători, repezeala cu care atribuim etichete, uşurinţa cu care judecăm acţiunile şi alegerile altora, tendinţa de a evita pe oricine care pare defavorizat în vreun fel, fie el financiar, educaţional sau în ceea ce priveşte sănătatea.
Reprezentanţilor clasei politice le este dificil să se pună în postura omului de rând. Accidentele – deocamdată rutiere – care se soldează cu victime au curs lanţ; nesurprinzător: nu şi tartorii vinovaţi. Nici nu e nevoie de mai mult. Acest singur exemplu e suficient pentru a demonstra cam cât atârnă în balanţă prestigiul de care se bucură omul de rând în ochii celor ce muncesc pe rupte în folosul ţării. Ce alt motiv i-ar îndreptăţi să se reculeagă ziua în amiaza mare în tronul parlamentar? Săraci, cinstiţi, imuni în faţa bunului simţ şi datori umanităţii să scape de deşeurile umane care nu sunt demne de spaţiul lor valah perfect. Aceştia sunt aleşii noştri.
Concluzia o trage fiecare singur, însă articolului meu trebuie să-i ataşez ceva, ca de final. Promisiunea mi-o respect şi nu voi numi concluzia, ci vă voi oferi în schimb premisele: Planton i-a înlăturat din cadrul cetăţii sale perfecte pe poeţi, romanii au adoptat o măsură mai puţin radicală prin încercarea lor de a integra populaţiile barbare în sistemul lor mai mult sau mai puţin civilizat de legi, Hitler a pus mâna pe mătură şi pe făraş, iar mulţi dintre noi te privesc cu ură. Oare ce ar putea să însemne toate astea?

 

„Ce să scriu?”, mă gândeam eu. Da, glasul meu se aude şi el ca un mârâit printre celălalte voci ale poporului. Şi, da, am şi câteva lucruri de spus. Nici un sfert pe cât a avut Edward Bernays de spus, dar dacă tot e s-o iau pe urmele lui, măcar să încep şi eu de undeva.
Sunt studentă la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice. Asta s-a întâmplat dupã o încercare nereuşitã de a comunica cu calculatorul. Tot ce înţelegea el prin distracţie era 00011101001… sau şi mai tare râdea, iar eu îi ţineam isonul cu lacrimi de crocodil, atunci când în loc sã-mi aparã pe ecran liniştitorul „Welcome” apãrea blue screen, în traducere liberã: „Sper cã ţi-ai făcut back-up, fiindcă cã tocmai ţi-a picat sistemul!”. Într-o zi am zis: „Destul! Tu şi eu… aceastã relaţie nu duce nicãieri. Nu-ţi pasã de nevoile mele, nu mã asculţi! Ar trebui sã luãm o pauzã!” Cam aşa s-a încheiat scurta, dar interesanta mea vizitã la Facultatea de Automaticã şi Calculatoare. Am considerat o relaţie cu oamenii mai sigurã, pentru cã lor le picã sistemul mai rar.

Mda. Facultatea asta de comunicare e simpaticã. Îţi încreţeşte creierul instantaneu. Ţi se dã Nietzche de citit. Deja a apãrut prima buclã. Cam aşa am ţinut-o tot semestrul I. Am cam dat-o în barã cu comunicarea, cu examenul vreau sã spun, adicã cu prima parte a numelui facultãţii, aşa cã semestrul acesta am decis cã ar fi prudent sã nu fac acelaşi lucru cu a doua parte a denumirii, Relaţii Publice.
Specialist în relaţii publice!. Ce pompos sunã. Şi important. Parcã numai numele îţi provoacã migrene. Sunã a nopţi nedormite. Ne antrenãm încã din facultate în pierderea nopţilor cât mai eficient cu putinţã. Sub îndrumarea „sfintei inspiraţii a ultimei sute de metri”(noaptea dinaintea seminarului) lucrãm cum putem mai bine şi mai adormiţi la obişnuitele teme. Îmi aduc aminte de primul subiect. Printre cerinţe era şi interpretarea definiţiei lui Harlow, un PR-ist deştept care a reuşit sã se facã remarcat. M-am uitat la foaie ca viţelul la poarta albă vreo trei sau patru ore. Era prima datã când nu trebuia sã învãţ pe de rost o definiţie, ci s-o înţeleg. Pânã dimineaţã am reuşit eu sã încropesc ceva. La seminar… mã treceau toate cãldurile. „A fost frumos cât a durat. Tema mea o sã fie printre cele respinse. Încã o restanţã. No lasã, cã nu-i bai. Am asigurat un loc la coada vacii”, când deodatã aud: numele meu urmat de „excelent”. Ochi mari. Aud în continuare: „Vrei sã ştii de ce e excelent?”. „Păi da. Faceţi o asemenea afirmaţie şi mã lãsaţi în aer? Nici lecţii de paraşutism nu am luat!”, zicea mintea mea în gândul ei. Dar din pãcate tot ce am putut grãi a fost: „Nu”.
Ei, de atunci m-am mai dumirit eu ce e cu relaţiile publice. Pe scurt, fărã prea multe cucuie provocate de bătãi de cap şi pe înţelesul lui Nea Gigi de la doi, specialistul în PR e cel care împacã şi capra şi varza, în condiţiile în care capra noastră este o organizaţie, sã-i zicem, pentru amuzamentul nostru propriu şi personal, FURNICUŢA S.R.L., iar varza este publicul pe care FURNICUŢA vrea sã-l impresioneze pentru atingerea diferitelor scopuri. Totul bine şi frumos pânã la ultima temã.
„Prezentaţi ultimii 150 de ani de relaţii publice”. Ok. Merge. Şoricel de bibleotecã vreo trei- patru zile, şi gata. Problemã rezolvatã. Aud în continuare: „într-o manierã proprie. Puteţi sã scrieţi o baladă, poezie, poveste, basm etc. Ce vreţi voi.” Deja vu. Viţelul la poarta nouã. Huston, avem o problemã!
Statele Unite ale Americii… Americanii, cã cine altcineva ar simţi nevoia de a mai crea un domeniu ambiguu uşor de confundat cu publicitatea, marketingul etc.
1850. Barnum. P.T. Barnum. Oaia neagrã a istoriei PR-ului. A minţit cu mãiestrie, a manipulat, a dus opinia publicã americanã de nas vreo 60 de ani în interes personal. Metodele sale, neortodoxe, de a practica PR-ul (fiind american normal cã va practica pe căi lutherane, catolice sau ce alte religii mai au ei pe acolo), îi nemulţumesc pe idealişti aşa cã ce s-au gândit ei? „Acest Barnum ne cam stricã imaginea. Îl tãiem.” …de pe lista practicanţiilor de relaţii publice. Între timp cei ce lucreazã în show-business sau în alte domenii în care organizaţiile au ceva de promovat i-ar sãruta mâinile lui Barnum pentru inspiraţia care a fost pentru ei.
1906. Nume de cod: Ivy Lee. Intrãm în pâine. Se trezeşte acest domn Lee, însurat, cu mai puţin timp de alocat pentru jurnalism, cã asta era meseria lui la un moment dat al existenţei sale şi se gândeşte sã practice în acest nou domeniu al relaţiilor publice. Şi cu aceastã ocazie, dã peste toatã munca lui Barnum, de a construi o imagine negativã acestui domeniu (nevoit, bineînţeles). El, Barnum, dorea doar sã-şi asigure o viaţã decentã – chiar dacã trebuie sã manipuleze- şi asociazã profesiei cuvinte frumoase ca „onestitate”, „înţelegere” şi „compromis”. Probabil se ducea în fiecare duminicã la bisericã. Credincios, necredincios tehnica lui a dat rezultate. Tot respectul pentru acest bun domn care şi-a exprimat convingerea cã publicul este pregãtit sã fie informat. Aşa a început drumul nostru spre luminã.
Toatã lumea e fericitã: organizaţiile care l-au angajat pe Lee au beneficiat de o imagine bunã, publicul mulţumit cã ştie adevãrul, iar Ivy Lee, un fel de sfânt al PR-ului prin practica sa gen „adevărul este calea”, are un loc special în istorie, considerându-se cã a contribuit prin profesia sa la consolidarea Americii.
Următoarea oprire: anii ́20. Eroul: Edward Bernays. Cred că i-a plăcut atât de mult meseria asta, încât a plecat cu greu din mijlocul nostru. La o sută de ani încă vroia să mai grăiască mulţimii. O sută de ani… ce faci într-o sută de ani? Nu te plictiseşti? Cred că ocupaţia asta e făcătoare de minuni. În timp ce mulţi sar de pe acoperişuri, se aşează în faţa maşinilor sperând la o viaţă de apoi mai bună, Bernays are tupeul să trăiască atât de mult şi să aibă şi pretenţia de a vorbi în faţa mulţimii la Societatea Americană de PR, susţinând că are multe de spus. Probabil vă întrebaţi cu ce şi-a ocupat timpul. Cu nimicuri… Vorbesc serios. Cu plase de păr folosite în diverse domenii şi nu numai. Cine a fost responsabil pentru plasele de păr în fabrici? El. Cine a readus plasele de păr în modă? Nimeni altul decât Bernays. Bine, să nu fiu nedreaptă… s-a ocupat şi de lucruri importante. Dar dintr-un motiv sau altul, nimicurile sunt mai uşor de reţinut. Încearcă el să facă un lucru bun, dar tot în categoria egoiştilor intră. Este luat în seamă feed-back-ul, dar numai pentru a ajuta organizaţia. Îl iertăm totuşi. A fost doar om. Şi a trăit o sută de ani. A fost pedepsit destul. Abia prin anii ́60 îşi spală păcatele, când împreună cu alţi profesionişti realizează că şi publicul are un cuvânt de spus, la fel de important ca al organizaţiei. Pentru nea Gigi de la doi: e vorba de capra şi varza de mai devreme.
Ce mai avem? Anii ́30 „consens social şi politic”, „bună înţelegere”, „formarea opiniei publice”, „a motiva”, „a persuada”, „a clarifica” şi anii ́50: „lubrifiant”, „pilot”, „catalizator”, „interpret” şi alte bla-bla-uri de genul asta. Termeni frumoşi, specifici care în traducere înseamnă: domeniul evoluează. O dată cu evoluţia sa şi limbajul devine tot mai abstract pentru nea Gigi. Stăm cu dicţionarul la fiecare cuvânt.
1976. Ne vine Harlow în ajutor, tipul care mi-a dat dureri de cap la prima temă de PR. Stă el şi se documentează şi scoate o definiţie gigantică şi complexă cu puncte şi subpuncte despre ce înseamnă relaţiile publice. Mare răbdare trebuie să ai să alegi boabele de orez cu mănuşile de box. Dar mare noroc am avut că a avut atâta bună-voinţă şi ne-a lămurit şi pe noi ce e cu specialistul în relaţii publice. Individul acesta, specialistul, e de fapt un poliglot. Trebuie să cunoască şi limba FURNICUŢEI şi limba publicului, pentru că dacă organizaţia spune porumb, nea Gigi să înţeleagă cucuruz, că aşa se zicea unde a crescut.
1997: o nouă frontieră. Ceea ce lumea nu mai văzut până acum: cuvinte simple, dacă le iei separat. Împreună… ce bine că procesul de încreţire a creierului a început de semestrul trecut. Gordon încearcă să ducă definirea relaţiilor publice la următorul nivel. Nu-i prea reuşeste schema, pentru că în definiţia lui, tot mare, nu reuşeşte să delimiteze PR de alte domenii precum publicitatea, marketingul, jurnalismul etc. Oamenii ăştia au multe de spus. Sau o plăcere nebună în a crea definiţii mari. Pe scurt, spuneţi! Nu vă mai întindeţi la poveşti!
1999. Hutton. Citeam cursul pentru puţină informaţie. Mi-am zis: „doar nu mă înec acum ca ţiganu’ la mal”. Recitesc. Era prea frumos să fie adevărat. Aşa că m-am înecat. Pe scurt, acest Hutton introduce nişte dimensiuni în definiţia lui, încercând să atingă toate aspectele importante ce ar putea ajuta la crearea unei definiţii complete. Reuşeşte? V-am zis eu că era prea frumos să fie adevărat. E o definiţie mai clară şi mai completă decât cele date până acum dar…
Probabil trebuie să vină cineva de altă naţionalitate care să termine ce au început americanii. Poate cineva care să gândească mai ortodox.

Articolul nu are ca ţintă condamnarea unui cult religios şi nici profanarea creştinismului. Considerând insuficiente resursele noastre lumeşti, nu putem apela la divin decât prin intermediul sărăciei din propriul suflet, sperând ca restul complementar să-şi regăsească plenitudinea în credinţă. Bisericile au tendinţa de a monopoliza acest vid, însuşindu-şi-l, acţiune care a dus la golirea de conţinut a ceea ce a fost odată Sfânta Tradiţie. Să ne rugăm cu pioşenie şi nu cu rânjet; să plângem, dar de bucurie…

http://www.reversespeech.com/stairway.htm