[CRITICĂ EXISTENŢIALISTĂ] OBRAZ SCORŢOS summitul franco-măgăriei

publicat de parvu.septimius | October 16th, 2006

SUMMITUL FRANCO-MĂGĂRIEI

Gânduri grele îi bântuie pe ai noştri conducători. Astfel, la întrebarea „Ce mai putem face să şparlim legal nişte fonduri?” s-a găsit un singur răspuns. De fapt, s-au găsit o grămadă, dar numai ăsta îmi vine mie în cap. Asta e, ce să faci, dacă nu eşti politician şi familiar cu toate mânăriile la modă, e greu să-ţi închipui cum poţi fura nişte bani.

Şi cum a zburdat necontenit neuronul meu de contribuabil credul mi-a venit în cap o idee măreaţă. Şi anume, cine numără banii investiţi într-un proiect precum găzduirea sommet-ului Francofoniei? Înainte de toate o observaţie, adresată tuturor aberanţilor cu diplomă, ce poartă pe umăr, cu greutate titlul de prezentatori de ştiri şi care nu au putut culege din dicţionar nici un alt cuvânt care să resembleze a� „summit” sau „sommet”.

Aşa, având stabilit subiectul, este timpul să îl acordăm cu predicatul. Cu alte cuvinte să vedem cine poate profita de un asemenea eveniment, de o anvergură impresionantă. Eu zic, că oricine în afară de cetăţeni, al căror buget a fost cheltuit în avans. În locul celor care locuiesc în Bucureşti nu aş spera să mai văd străzi reparate într-un timp prea scurt.

Şi ca să nu pară că lucrez la o publicaţie cu pretenţii de revistă, sponsorizată de partidul cu acelaşi nume, format din intelectuali cu carnet roşu, vă ameninţ de pe acum că aceste rânduri sunt pure speculaţii şi prezumţii.

Revenind la oile noastre. Ce poate fi mai rentabil în această clipă decât să deţii acţiuni la vreo firmă care se ocupă de întreţinerea oraşului sau să un hotel de multe stele în mijlocul târgului? Normal, să ai o proptea bine pusă undeva sus, unde numai nemuritorii de afacerişti cinstiţi, achitaţi de justiţie pot ajunge. Am văzut câţi bani au fost investiţi pe protocol, pe tot felul de maşini aduse special de pe meleaguri tot francofone şi pe sute de specialişti, băgători de seamă şi Chicky Chani, mascaţi, pregătiţi să intervină în cazul unor atentate. După părerea mea, nimeni nu ar veni în România să împuşte un demnitar, pentru că nimeni nu e atât de prost încât să vrea deliberat să se instaleze într-o închisoare românească. E mai practic să cerşeşti în Italia sau să aduni căpşuni pe meleaguri iberice.

Oricum, toată schema adunării francofone mi se pare un pic exagerată pentru România. E adevărat că dă bine, având în vedere locul nostru în vespasiana europeană şi că o să ne binecuvânteze cu prezenţa lor dumnezeiască şi preasfinţii Rehn şi Barosso; dar este cam mult pentru un stat în care se predă predominant engleza şi germana. Franceza nu mai că este limbă moartă în România, dar este şi îngropată de mult şi acoperită cu florile ingoranţei şi are la căptâi crucea lipsei de educaţie.

Că tot pică pe subiect, Hârdău, măcelarul din Carpaţi, omul cu ceva mai multe clase decât personalul de Chitila susţine sus şi tare că trebuie să se înveţe limbile străine în şcoli. Trecând peste mitul genialităţii elevilor români şi stupizeniei degradante a europenilor şi fraţilor de peste Ocean, este adevărat că trebuie să acordăm oarecare credit talentului elevilor autohtoni. Acela al cunoaşterii unor limbi străine la nivel mediu şi avansat, însă doar unui procent îngrijorător de mic. Restul turmei face doar ce ştie mai bine: bagă capul în iarbă, rumegă şi behăie. Sfatul meu pentru acest ministru care şi-a greşit vocaţia, mai ales că nu s-a legalizat prostituţia, este acela pe care l-a transmis un coleg de-al dânsului unui reprezentat al mass-mediei: „Ciocu’ mic!”

Locul ales de oficialii Francofoniei mi se pare cu atât mai puţin inspirat cu cât, majoritatea ţărilor membre se află pe continentul negru. Paradoxul, în opinia mea, constă şi în prezenţa în rândurile acestei organizaţii a unor state conduse de dictatori sau canibali. De-abia am scăpat de unul şi acum ne invadează alţi 10. Sper că nu o să vedem istoria rescrisă pe baza unor relaţii româno-centrafricane. Securiştii ştiu de ce!

Şi lista aberaţiilor legate de acest eveniment se poate întinde la nesfârşit, dar noi nu ne putem consola decât cu gândul că suntem pentru cel puţin trei zile mari, late şi negre în centrul atenţiei celorlalţi.

Impresia finală pare a fi trasă dintr-un film cu Louis de Funes: „Je m’en fiche!”

SEPTIMIUS PÂRVU | parvu.septimius@urbanfactor.org