[GROAPA DE GUNOI A POLITICII] MÂNDRIA DE A FI ROMÂN itinerarii mioritice

publicat de parvu.septimius | October 16th, 2006

scris de Silviu Petre | petre.silviu@urbanfactor.org

Folosit atât de des cu o unda de ironie, termenul mioritic, ţinea la început de un demers de a defini specificul psihologiei spiritului românesc. Mioriticul aducea, cel puţin pentru unii, o viziune pesimista asupra naturii. românului. Presupunea predominarea formelor fluide, cum ar zice Paul Valery asupra celor solide în spaţiul autohton. Acest lucru se traducea la nivel practic printr-un comportament ce includea actiuni de moment, lipsă de consecvenţă, improvizaţie şi oportunism.
Nu ne vom face un curs de istorie, ci ne vom referi doar la perioada postdecembristă. După căderea regimului comunist, viaţa politică de la noi, exact ca un arc comprimat, a cunoscut o efervescenţă nemaipomenită plină de evenimente ca aparitia spectaculoasă de noi partide şi personaje care să populeze scena, scandaluri financiare, mineriade etc. Societatea românească a cunoscut multiple schimbări. Lumina nu mai venea de la răsărit, ci de la apus. Apropierea de Occident cerea un efort de adaptare, efort ce a crescut pe măsură ce integrarea în structurile euro-atlantice s-a accelerat. Eterna problema a societăţii româneşti, dornică să adapteze modele străine în cadrul unor proiecte grandioase a fost aceea a corespondenţei cu legile autohtone. A corespondenţei formelor cu fundamentul, pentru a ne încadra într-o formulă atât de des folosită cândva. Cât de conştienţi sunt românii, chiar şi acum, la şaisprezece ani din momentul 1990, de ceea ce înseamnă să faci parte din lumea occidentală, sau măcar de o parte a ei aşa cum se prezintă sub forma Uniunii Europene? Pentru economia apuseană, ţările nou venite din centrul şi sud-estul european erau un hinterland al pieţelor de desfacere şi mâinii de lucru ieftină. Pentru cetăţenii acestor ţări, printre care şi România, U.E. este la rândul ei un hinterland din care ne putem aproviziona în urma unor perioade semestriale de muncă în Spania, Italia sau Germania. Aderarea nu va fi numai a românilor grupaţi în roiuri sporadice în căutarea unui loc de muncă, ci a României în ansamblul ei, a societăţii româneşti cu tot ceea ce înseamnă aceasta. În momentul integrării românii nu vor mai fi români, tot aşa precum francezii sau austriecii dinainte de aderare nu mai sunt francezii şi austriecii de după aderare. Societăţii românesti i se va impune să facă schimbări la nivelul credinţelor, mentalităţilor, simbolurilor. Noi nu von mai fi [chiar] noi. Sunt românii pregătiţi pentru aşa ceva?
Astfel, în periplul nostru miorotic am ajuns şi la momentul indelung amânat. Vom vorbi de personajul Gigi Becali, liderul unui destul de nou înfiinţat partid: PNG.
Inventarea sa în om politic a dat apa la moara unui şir neterminat de discuţii. Comentatori, mai mult sau mai puţin avizati au văzut în politicianul Gigi Becali o dovadă a imaturităţii clasei politice, o parodie a lui Corneliu Vadim Tudor, un joc de culise menit a subţia bazinul electoral al sus numitului, o exemplificare a postulatului ca românii se pricep la toate şi mai ales la politică etc. Nu puţin sunt aceea care, deşi nu îl votează laudă evergetismul său (generozitatea în ceea ce priveste acte de caritate publice).
Persoana politică George Becali ţine de un paradox alimentat de o ironie. Dacă trecem peste prezenţa sa scenică vom vedea ca valorile pe care le reprezintă populismul său nu intră în dezacord cu vederile celor mai mulţi români. Discursul PNG-ist face referire la respectarea tradiţiei, a familiei, a Bisericii creştine, nu a valorilor cosmopolite sau libertăţii moravurilor. De curând, l-a acuzat pe Călin Popescu-Tăriceanu de lipsa de probitate morală în viaţa privată. Paradoxul şi ironia tocmai aici apar. Majoritatea cetăţenilor îşi indreaptă preferinţele către alţi politicieni ori alte partide ale căror familii politice, dacă le-ar cunoaşte ar avea un şoc. Spre exemplu, social-democraţia se pronunţa pentru laicizare şi liberalizarea sexuală. Liberalismul pentru aceptarea inegalităţilor sociale şi ponderea mică a statului în economie, aceasta într-o ţară obişnuită cu măsuri de sus în jos şi cu un sector central viguros.
Programul unor lideri precum Gigi Becali sau Corneliu Vadim Tudor reprezintă o reacţie de defensiva identitara a unor modele aflate în schimbare. Atitudinea electorală, în ceea ce îi priveşte, dovedeşte că românii nu sunt fideli unor figuri mai mult sau mai putin perene si nu unor programe abstracte lucru plauzubil într-un loc în care politica nu înseamnă pentru mulţi decât o măsură de asigurare a subzistenţei.

SILVIU PETRE | petre.silviu@urbanfactor.org