Sau mai bine ar suna Dosariada 2006- Cum să ne dăm cu bâta în cap în mod civilizat şi organizat. Cam aceasta ar fi o imagine generică a evenimentelor care planează asupra societăţii româneşti în ultima vreme. Un fenomen, o isterie? Cel mai bine cred că ar putea fi definită ca o modalitate politică extrem de subtilă de a te răzbuna şi de a arăta pe degetul pe foştii securişti şi colaboratori ai Securităţii. Dar problema trebuie pusă şi din altă perspectivă: cine nu a fost în această ipostază la un moment sau în altul?
A doua perspectivă, care este critică în această discuţie, se referă la cei care hotărăsc cine a fost securist şi îl linşează în public. Şi trebuie să pornim însăşi de la tartorul Inchiziţiei, poetul-nepereche Dinescu, asupra căruia planează nişte acuze grave. Cât de reale sunt, este discutabil, având în vedere că vin din partea lui Vadim, care acuză tot ce mişcă în ţară, frunza, ramul, codrul şi din partea unui individ care nu pare prea sigur pe ceea ce declară. Dar totuşi, dacă aceste acuze ar fi reale, ce autoritate şi credibilitate ar mai avea o asemenea instituţie? Dacă includem şi scandalul legat de judecătoarea Bejenariu, al cărui nume îl auzim rostit de fiecare dată în aceeaşi propoziţie cu o ilegalitate şi ajutorul acordat de Dinescu, cu scopul de a ajuta un prieten aflat la ananghie şi pe care judecătoarea l-ar putea scoate din hăţisurile justiţiei, este clar că dăm de urma unui şir de ilegalităţi care conduc către tartorul Dinescu.
Ajungem la aceeaşi situaţie, care s-a manifestat şi în cazul Legii Lustraţiei. O lege care vizează o categorie de oameni între care se regăsesc şi o parte dintre iniţiatorii ei. După cum se arată, CNSAS nu este decât o ceată de oi, justiţiară, mânată de lupi politici, care îţi înfig colţii în orice posibilitate echitabilă de a soluţiona miile de acuzaţii de colaborare cu Securitatea. Să nu mai vorbim despre lacunele legii, care ezită să confere o imagine foarte clară asupra colaboratorului cu organele de represiune.
De curând, chiar şi Mona Muscă, pe care mulţi o consideră un model politic, cu o imagine impecabilă, a fost trasă de ureche şi acuzată de colaborare cu Securitatea. Nu discutăm la acelaşi nivel de violenţă şi implicare ca în cazul Felix, dar şi Dana noastră, care de alfel şi-a şi recunoscut implicarea, dar nu şi vinovăţia, a avut mâinile mânjite. Conform declaraţiilor oficiale ale CNSAS, Muscă a colaborat cu organele de Securitate în scopul protejării şi stabilirii unui mediu armonios între studenţii străini care învăţau în România. Reacţiile colegilor de partid au fost imediate şi unele chiar violente. Ludovic Orban, spre exemplu sau Puiu Haşotti au fost doi dintre artizanii unei excluderi din partid. Însă oare cât va dura până vor fi aduşi şi ei pe eşafod, iar mulţimea va striga şi linşarea lor?
Este un cerc vicios din care nu putem scăpa. După părerea mea, cine trebuie să nu fie securist, nu va fi niciodată securist. Spre exemplu dosarul lui Băsescu, chiar dacă va fi desecretizat şi pun accentul pe dacă, îmi este greu să cred că vom trăi într-un stat în care preşedintele va fi declarat fost colaborator al Securităţii. Şi cum gura mincinosului, adevăr grăieşte (din când în când), ştia probabil Voiculescu ce zicea, într-un mod specific românesc, că şi marinerul a umblau cu mâna în borcanul de bunătăţi al Securităţii. Eu, unul, nu mă pronunţ în acest caz şi nu declar că Băsescu ar fi fost securist, ci vă las pe voi să luaţi în calcul istoria acestui personaj controversat.
Pe lângă politicieni, CNSAS s-a hotărât să scoată la iveală, printre altele şi dosarele jurnaliştilor şi ale profesorilor. În acest caz, mi se pare clar deznodământul. Nu cred că a fost ziarist sau lucrător de televiziune care să fi activat înainte de ’89 şi să nu fi fost în slujba autorităţilor. În cel de-al doilea caz, situaţia se leagă parţial de acelaşi final. Trebuie să ne uităm la media de vârstă a decanilor şi rectorilor, să luăm în considerare faptul că şi ei lucrau în acelaşi mediu politic şi poliţienesc. Nu trebuia neapărat să facă parte din partid pentru a fi securişti, însă este evident faptul că erau obligaţi să raporteze tot ceea ce se întâmpla în unităţile aflate în subordine. În primul rând, ajungeau în acel post doar prin bunăvoinţa autorităţilor şi, drept urmare, erau oameni angajaţi cu carte de muncă securistă.
Cât va mai dura acest fenomen este greu de spus. Oricum, trebuie să recunosc că este o manevră inteligentă de mulţumire a opiniei publice. Ca o gloată medievală dornică de execuţii în public, aşa şi ceata românescă contemporană este însetată de executarea foştilor securişti. Dacă au fost sau nu în realitate, dacă este doar o încercare de discreditare, nu contează. Pentru că o mare parte românilor oricum nu au idee ce înseamnă CNSAS, conceptul de Lege a Lustraţiei. Ceea ce este tragic. Vrem să trăim într-o societate modernă, democratică, lipsită de comunişti şi de securişti, însă noi nu avem idee de concepte de bază ale acestui mecanism. Ne place Mona Muscă pentru că este simpatică şi le zice bine sau ne place Vadim că este temperamental şi îi dă în gât pe toţi. Dar nu avem capacitatea de analiză asupra acestor personaje şi luăm tot ce ni se zice ca atare.

Odată cu disparaţia posibilităţii de a intenta proces pentru calomnie, situaţia se va înrăutăţi dramatic, datorită faptului că fiecare îşi va permite o libertate mult mai mare în declaraţii, dar nu neapărat şi în acurateţea acestora. Raiul lui Vadim…