TEORIA CHIBRITULUI prezentare neortodoxă a 150 de ani de PR

publicat de parvu.septimius | October 16th, 2006

scris de Anghel Raluca | anghel.raluca@urbanfactor.org

 

„Ce să scriu?”, mă gândeam eu. Da, glasul meu se aude şi el ca un mârâit printre celălalte voci ale poporului. Şi, da, am şi câteva lucruri de spus. Nici un sfert pe cât a avut Edward Bernays de spus, dar dacă tot e s-o iau pe urmele lui, măcar să încep şi eu de undeva.
Sunt studentă la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice. Asta s-a întâmplat dupã o încercare nereuşitã de a comunica cu calculatorul. Tot ce înţelegea el prin distracţie era 00011101001… sau şi mai tare râdea, iar eu îi ţineam isonul cu lacrimi de crocodil, atunci când în loc sã-mi aparã pe ecran liniştitorul „Welcome” apãrea blue screen, în traducere liberã: „Sper cã ţi-ai făcut back-up, fiindcă cã tocmai ţi-a picat sistemul!”. Într-o zi am zis: „Destul! Tu şi eu… aceastã relaţie nu duce nicãieri. Nu-ţi pasã de nevoile mele, nu mã asculţi! Ar trebui sã luãm o pauzã!” Cam aşa s-a încheiat scurta, dar interesanta mea vizitã la Facultatea de Automaticã şi Calculatoare. Am considerat o relaţie cu oamenii mai sigurã, pentru cã lor le picã sistemul mai rar.

Mda. Facultatea asta de comunicare e simpaticã. Îţi încreţeşte creierul instantaneu. Ţi se dã Nietzche de citit. Deja a apãrut prima buclã. Cam aşa am ţinut-o tot semestrul I. Am cam dat-o în barã cu comunicarea, cu examenul vreau sã spun, adicã cu prima parte a numelui facultãţii, aşa cã semestrul acesta am decis cã ar fi prudent sã nu fac acelaşi lucru cu a doua parte a denumirii, Relaţii Publice.
Specialist în relaţii publice!. Ce pompos sunã. Şi important. Parcã numai numele îţi provoacã migrene. Sunã a nopţi nedormite. Ne antrenãm încã din facultate în pierderea nopţilor cât mai eficient cu putinţã. Sub îndrumarea „sfintei inspiraţii a ultimei sute de metri”(noaptea dinaintea seminarului) lucrãm cum putem mai bine şi mai adormiţi la obişnuitele teme. Îmi aduc aminte de primul subiect. Printre cerinţe era şi interpretarea definiţiei lui Harlow, un PR-ist deştept care a reuşit sã se facã remarcat. M-am uitat la foaie ca viţelul la poarta albă vreo trei sau patru ore. Era prima datã când nu trebuia sã învãţ pe de rost o definiţie, ci s-o înţeleg. Pânã dimineaţã am reuşit eu sã încropesc ceva. La seminar… mã treceau toate cãldurile. „A fost frumos cât a durat. Tema mea o sã fie printre cele respinse. Încã o restanţã. No lasã, cã nu-i bai. Am asigurat un loc la coada vacii”, când deodatã aud: numele meu urmat de „excelent”. Ochi mari. Aud în continuare: „Vrei sã ştii de ce e excelent?”. „Păi da. Faceţi o asemenea afirmaţie şi mã lãsaţi în aer? Nici lecţii de paraşutism nu am luat!”, zicea mintea mea în gândul ei. Dar din pãcate tot ce am putut grãi a fost: „Nu”.
Ei, de atunci m-am mai dumirit eu ce e cu relaţiile publice. Pe scurt, fărã prea multe cucuie provocate de bătãi de cap şi pe înţelesul lui Nea Gigi de la doi, specialistul în PR e cel care împacã şi capra şi varza, în condiţiile în care capra noastră este o organizaţie, sã-i zicem, pentru amuzamentul nostru propriu şi personal, FURNICUŢA S.R.L., iar varza este publicul pe care FURNICUŢA vrea sã-l impresioneze pentru atingerea diferitelor scopuri. Totul bine şi frumos pânã la ultima temã.
„Prezentaţi ultimii 150 de ani de relaţii publice”. Ok. Merge. Şoricel de bibleotecã vreo trei- patru zile, şi gata. Problemã rezolvatã. Aud în continuare: „într-o manierã proprie. Puteţi sã scrieţi o baladă, poezie, poveste, basm etc. Ce vreţi voi.” Deja vu. Viţelul la poarta nouã. Huston, avem o problemã!
Statele Unite ale Americii… Americanii, cã cine altcineva ar simţi nevoia de a mai crea un domeniu ambiguu uşor de confundat cu publicitatea, marketingul etc.
1850. Barnum. P.T. Barnum. Oaia neagrã a istoriei PR-ului. A minţit cu mãiestrie, a manipulat, a dus opinia publicã americanã de nas vreo 60 de ani în interes personal. Metodele sale, neortodoxe, de a practica PR-ul (fiind american normal cã va practica pe căi lutherane, catolice sau ce alte religii mai au ei pe acolo), îi nemulţumesc pe idealişti aşa cã ce s-au gândit ei? „Acest Barnum ne cam stricã imaginea. Îl tãiem.” …de pe lista practicanţiilor de relaţii publice. Între timp cei ce lucreazã în show-business sau în alte domenii în care organizaţiile au ceva de promovat i-ar sãruta mâinile lui Barnum pentru inspiraţia care a fost pentru ei.
1906. Nume de cod: Ivy Lee. Intrãm în pâine. Se trezeşte acest domn Lee, însurat, cu mai puţin timp de alocat pentru jurnalism, cã asta era meseria lui la un moment dat al existenţei sale şi se gândeşte sã practice în acest nou domeniu al relaţiilor publice. Şi cu aceastã ocazie, dã peste toatã munca lui Barnum, de a construi o imagine negativã acestui domeniu (nevoit, bineînţeles). El, Barnum, dorea doar sã-şi asigure o viaţã decentã – chiar dacã trebuie sã manipuleze- şi asociazã profesiei cuvinte frumoase ca „onestitate”, „înţelegere” şi „compromis”. Probabil se ducea în fiecare duminicã la bisericã. Credincios, necredincios tehnica lui a dat rezultate. Tot respectul pentru acest bun domn care şi-a exprimat convingerea cã publicul este pregãtit sã fie informat. Aşa a început drumul nostru spre luminã.
Toatã lumea e fericitã: organizaţiile care l-au angajat pe Lee au beneficiat de o imagine bunã, publicul mulţumit cã ştie adevãrul, iar Ivy Lee, un fel de sfânt al PR-ului prin practica sa gen „adevărul este calea”, are un loc special în istorie, considerându-se cã a contribuit prin profesia sa la consolidarea Americii.
Următoarea oprire: anii ́20. Eroul: Edward Bernays. Cred că i-a plăcut atât de mult meseria asta, încât a plecat cu greu din mijlocul nostru. La o sută de ani încă vroia să mai grăiască mulţimii. O sută de ani… ce faci într-o sută de ani? Nu te plictiseşti? Cred că ocupaţia asta e făcătoare de minuni. În timp ce mulţi sar de pe acoperişuri, se aşează în faţa maşinilor sperând la o viaţă de apoi mai bună, Bernays are tupeul să trăiască atât de mult şi să aibă şi pretenţia de a vorbi în faţa mulţimii la Societatea Americană de PR, susţinând că are multe de spus. Probabil vă întrebaţi cu ce şi-a ocupat timpul. Cu nimicuri… Vorbesc serios. Cu plase de păr folosite în diverse domenii şi nu numai. Cine a fost responsabil pentru plasele de păr în fabrici? El. Cine a readus plasele de păr în modă? Nimeni altul decât Bernays. Bine, să nu fiu nedreaptă… s-a ocupat şi de lucruri importante. Dar dintr-un motiv sau altul, nimicurile sunt mai uşor de reţinut. Încearcă el să facă un lucru bun, dar tot în categoria egoiştilor intră. Este luat în seamă feed-back-ul, dar numai pentru a ajuta organizaţia. Îl iertăm totuşi. A fost doar om. Şi a trăit o sută de ani. A fost pedepsit destul. Abia prin anii ́60 îşi spală păcatele, când împreună cu alţi profesionişti realizează că şi publicul are un cuvânt de spus, la fel de important ca al organizaţiei. Pentru nea Gigi de la doi: e vorba de capra şi varza de mai devreme.
Ce mai avem? Anii ́30 „consens social şi politic”, „bună înţelegere”, „formarea opiniei publice”, „a motiva”, „a persuada”, „a clarifica” şi anii ́50: „lubrifiant”, „pilot”, „catalizator”, „interpret” şi alte bla-bla-uri de genul asta. Termeni frumoşi, specifici care în traducere înseamnă: domeniul evoluează. O dată cu evoluţia sa şi limbajul devine tot mai abstract pentru nea Gigi. Stăm cu dicţionarul la fiecare cuvânt.
1976. Ne vine Harlow în ajutor, tipul care mi-a dat dureri de cap la prima temă de PR. Stă el şi se documentează şi scoate o definiţie gigantică şi complexă cu puncte şi subpuncte despre ce înseamnă relaţiile publice. Mare răbdare trebuie să ai să alegi boabele de orez cu mănuşile de box. Dar mare noroc am avut că a avut atâta bună-voinţă şi ne-a lămurit şi pe noi ce e cu specialistul în relaţii publice. Individul acesta, specialistul, e de fapt un poliglot. Trebuie să cunoască şi limba FURNICUŢEI şi limba publicului, pentru că dacă organizaţia spune porumb, nea Gigi să înţeleagă cucuruz, că aşa se zicea unde a crescut.
1997: o nouă frontieră. Ceea ce lumea nu mai văzut până acum: cuvinte simple, dacă le iei separat. Împreună… ce bine că procesul de încreţire a creierului a început de semestrul trecut. Gordon încearcă să ducă definirea relaţiilor publice la următorul nivel. Nu-i prea reuşeste schema, pentru că în definiţia lui, tot mare, nu reuşeşte să delimiteze PR de alte domenii precum publicitatea, marketingul, jurnalismul etc. Oamenii ăştia au multe de spus. Sau o plăcere nebună în a crea definiţii mari. Pe scurt, spuneţi! Nu vă mai întindeţi la poveşti!
1999. Hutton. Citeam cursul pentru puţină informaţie. Mi-am zis: „doar nu mă înec acum ca ţiganu’ la mal”. Recitesc. Era prea frumos să fie adevărat. Aşa că m-am înecat. Pe scurt, acest Hutton introduce nişte dimensiuni în definiţia lui, încercând să atingă toate aspectele importante ce ar putea ajuta la crearea unei definiţii complete. Reuşeşte? V-am zis eu că era prea frumos să fie adevărat. E o definiţie mai clară şi mai completă decât cele date până acum dar…
Probabil trebuie să vină cineva de altă naţionalitate care să termine ce au început americanii. Poate cineva care să gândească mai ortodox.