SUNTEM CEEA CE NU SUNTEM despre dezvăţul de a iubi

publicat de parvu.septimius | October 16th, 2006

scris de Andreea Grindeanu | grindeanu.andreea@urbanfactor.org

Acolo unde sunt oameni mulţi există fără îndoială şi o mulţime de poveşti – poveşti dramatice, reale, rupte din nişte existenţe la rândul lor neobişnuite. Totuşi, câţi oameni au astfel de poveşti? Jose Ortega y Gasset credea că fiecare existenţă e în străfundurile ei tragică. Tot el însă spunea că “cel ce nu se simte cu adevărat pierdut nu are nicio şansă de a se regăsi. Singurele idei valide sunt cele ale naufragiaţilor.” (Revolta maselor)

Observând lumea din jur, înţeleg că oamenii nu îşi permit să se simtă pierduţi: toţi au slujbe, familii, prieteni, case, au o mulţime de probleme de rezolvat, divertisment la fiecare pas, iar toate aceste legături nu îi lasă să fie altfel decât în permanenţă lucizi. Nu poţi fii pierdut dacă e necesar să fii mereu în gardă. Da, dar se poate dormi chiar treaz fiind.

Există unii oameni care în timp ce merg, parcă ar dansa.Au în ţinuta lor o graţie pe care nici banalul fapt de a merge nu o poate răpi atitudinea lor te lasă să le ghiceşti inventivitatea, spiritul liber şi bogăţiile pe care le ascund în spatele unui simplu chip. Din păcate, aceştia sunt destul de rari. Alţii preferă să meargă şi doar atât. Rigizi, echilibraţi, nu merg pentru a merge, merg pentru a ajunge la o destinaţie.

La fel şi cu dragostea: nu iubim ca să iubim, nu iubim nici măcar de dragul persoanei iubite, nu iubim din frică de singurătate. Există alte motive care primează în prezent: banii, prestigiul social, şi, în mod sigur cel mai răspândit, sexul. Nici că ar fi greu: tehnicile de a găsi un partener şi a avea o relaţie, inclusiv modul de a te comporta în respectiva relaţie, devin din ce în ce mai rudimentare şi mai generale.

Automat, atunci când întâlnim pe cineva, îl supunem unei evaluări, încercăm să înţelegem ce fel de persoană avem în faţă.� Problema e că, în general, în cazul relaţiilor romantice, criteriile de evaluare se simplifică, devenind de-a dreptul ridicole. O fată are nevoie de gloss şi decolteu, bărbatul trebuie să aibă bani îi, eventual, să arate bine. Acestea fiind condiţiile, cu cât oamenii obţin mai uşor ceea ce îşi doresc, cu atât ştiu mai puţin să iubească. Faţă de Evul Mediu, când un cavaler şi-ar fi dat şi viaţa pentru o doamnă, fără ca măcar să-i fi vorbit, în zilele noastre o cafea e suficientă pentru a începe o relaţie cu cineva. (cuvântul “doamnă” nu e folosit la întâmplare, căci doamnele, adevăratele femei, sunt din ce în ce mai rare. O haină de firmă şi un parfum scump nu transformă pe nimeni într-o femeie de clasă, deoarece totul depinde de ce e în interior, de valoarea morală.)

Se observă, deci, că se simplifică modalităţile prin care doi devin unul, dar devin ei unul cu adevărat? Jocul erotic dintre doi oameni, ceea ce e în esenţă o confruntare tragică între două existenţe în vederea anulării diferenţelor de gen, devine tot mai mult o convenţie, un fapt searbăd prin repetare infinită. Aproape că nu mai există nimic pasional, răscolitor, puternic. Există doar un individ satisfăcut, câteodată doi. Fără comunicare autentică, fără fapte relevante ce ajung direct la sufletul celuilalt, aşa se întâmplă cel mai adesea dragostea, prost înţeleasă.� Trupul şi necesităţile lui trec pe primul plan. În acest caz, oamenii se autoreduc la nişte fiinţe animalice. John Stuart Mill ar fi avut un răspuns la acestă situaţie: “E mai bine să fii un Socrate nemulţumit decât un porc satisfăcut.”

Prin faptul că oamenii încep să iubească din cu totul alte necesităţi decât cea a dragostei propriu zise, ei se transformă în interior, devin mai rudimentari, mai puţin capabili de a simţi şi de a nutri sentimente puternice autentice. Existenţa lor devine mai puţin interesantă, poveştile serbede şi comune. Cât de importanţi sunt oamenii care au totuşi o poveste adevărată de spus…