Este un fapt acela de a nu putea, indiferent de voinţa noastră, să ocolim problemele timpului în care trăim. Există un set de valori în care ne formăm şi pe care le interiorizăm. Orice atitudine este tributară actualităţii în care apare, fie ca o aprobare a acelei actualităţi, fie ca o respingere sau o evadare din acea actualitate.
Timpul nostru a însemnat schimbarea hărţii lumii de la o sumă de voinţe individuale, care îşi caută un loc sub soare în mod egoist către efortul de a realiza un proiect comun. Una dintre formele în care se realizează acest proiect este Uniunea Europeană- acesta a fost pretextul care ne-a îndemnat să luăm pana în mână. Fiindcă nu dorim să păcătuim prin exces de originalitate, am putea repeta întrebarea pusă de atâtea ori: Ce este Europa?. Vom merge cu îndoiala metodică mai departe şi vom formula o� interogaţie radicală: Există Europa?
Termenul suprapune noţiuni şi imagini diferite, care se influenţează şi condiţionează reciproc şi care creează atâtea echivocuri.
Există, deci, o diferenţă între Europa geografică strânsă la Atlantic şi Urali; fiica lui Agenor şi a Telessindei, cea răpită de Zeus- personificare mitologică a unui spaţiu geografico-simbolic separat de Asia; între spaţiul Creştinătăţii din Evul Mediu care grupa ţările ce împărtăşeau valorile evanghelice şi care se contura prin contrast cu Islamul; între Europa dreptului natural- arena unui echilibru foarte fragil pentru care spiritele generoase au zămislit planuri de pace şi Europa adepţilor darwinismului biologic din secolul al XIX-lea sau Uniunea Europeană- instituţionalizare a conştiinţei pierderii supremaţiei în lume în favoarea altor forţe (SUA şi URSS).
Lucrurile nu se opresc însă aici. Europa s-a extins pe o bună parte a Globului terestru, influenţând întreaga lume. Marile puteri vestice au creat vaste imperii coloniale, replici ale metropolelor la o scară extinsă. Chiar dacă naţiunile succesoare imperiilor coloniale, după câştigarea suveranităţii şi-au făurit propria identitate, ele ne apar drept infra-europenisme, variaţii în cadrul unui spectru bogat în posibilităţi. Dacă imperiile coloniale s-au realizat prin înrobirea şi chiar asimilarea unor popoare aflate pe stadii anterioare de dezvoltare sau aflate în ruina amurgului, altele, deşi au fost cucerite nu au putut fi asimilate: Islamul, Rusia, Extremul Orient. Pentru acestea modernizarea s-a desfăşurat ca o replică la adresa influenţei europene. Aceste popoare au fost nevoite să se adapteze culturii apusene pentru a putea păstra propria identitate. Statele Unite sau cele latino-americane sunt muguri care s-au dezvoltat pe un trunchi de civilizaţie. Altul este cazul Rusiei şi a spaţiului slav prin extensie, care s-a aflat in vecinătatea culturii apusene. Este un subiect de continuă controversă acela al occidentalismului rusesc. Un alt motiv de dezbatere, şi unul recent este Turcia care este membră NATO şi care de câteva decenii bune caută să devină membră a Uniunii. În ce măsură Turcia poate fi catalogată drept stat european? De unde ar trebui să pornim cu judecata: de la trecutul imperialist şi otoman sau de la proclamarea republicii? Nu împărtăşeşte creştinismul, dar este un stat laic şi liberal în ciuda imperfecţiunilor. Acceptarea ei în Uniune ar împinge frontierele europene până în plin Orient Mijlociu, ar crea situaţii geostrategice deloc de neglijat. În concluzie, graniţele Europei nu sunt deloc uşor de trasat, deoarece este înconjurată de europeni şi europenisme.
Nici măcar autorii de referinţă nu oferă un tablou mai clar.
Ideea de europenitate a început să se creioneze pentru les philosophes începând ce veacul al XVIII-lea. Ideea că vechiul continent adăposteşte o civilizatie superioară, că reprezintă chiar borna zero a civilizaţiei, a început să se răspândească. Şi nu numai atât. Din moment ce exista o civilizaţie, înseamna că existau şi popoare asemănătoare. Astfel Montesquieu afirma că popoarele meridionale, locuind în aproximativ aceleaşi condiţii geografice prezintă trăsături asemănătoare. Rousseau constată că diferenţele dintre diferitele etnii erau mai mici decât afilierea la un standard comun. Azi nu mai sunt englezi, francezi.Sunt cu toţi europeni, exclamă el.
Pentru Spengler şi Samuel Huntington nici măcar nu există Europa ca expresie politică şi nici măcar culturală, ci respectiv Est şi Vest, respectiv locul unde se întâlnesc două civilizaţii: cea occidentală, catolic-protestantă şi intens industrializată şi cea bizantin-ortodoxă de factură preponderant slavă. Trebuie spus că civilizaţia occidentală înseamnă statele atlantice, adică cele din America, Franţa, Spania, Germania, Olanda, Regatul Unit. Cele bizantin-ortodoxe se află la est de Carpaţi (aceasta este cel puţin linia de demarcatie la Huntington). Dacă ne gândim, este aproximativ împărţirea în blocuri politico-militare care s-a realizat după 1945 în lume.
Când Ortega y Gasset vorbeşte de Europa se referă la naţiunile vestice, îndeobşte: Anglia, Franţa, Germania, Italia plus Spania. Hermann Keyserling, în Analiza spectrală a Europei trece în revistă toate naţiunile importante ale Europei de la Atlantic la marea baltică. Ţările central şi sud-esti europene sunt încadrate la numele generic de Balcani, autorul situându-se într-o anumită măsură pe aceeaşi linie cu y Gasset şi Huntington. Richard Coudenhove Kalergi în “Pan-Europa” aproximează Europa la dimensiunile geografice ale continentului minus URSS(la acea dată).El militează pentru unirea ţărilor europene prin cearea unui organism supra statal dar este rezervat in privinţa Angliei căreia îi recunoaşte destinul insular şi diferit faţă de acela al continentului.
Incercarea de a găsi în ce consta specificul Lumii Vechi se dovedeşte anevoioasă.
Ravinder Kumar, istoric indian vede situaţia ţării sale pornind de la cuplul naţiune-civilizaţie. El argumenteaza că India este un stat civilizatie si nu o natiune[Ravinder,Kumar-L’Inde:Etat nation ou Etat civilization? Citat de Michel Boivin, Istoria Indiei,Corint, Bucureşti, 2001,p.142]. Ne vom folosi şi noi de acest pivot în expunere.Intâi să zăbovim asupra conceptelor.
1) Civilizatia desemneaza totaliatea creaţiilor spirituale ale unei colectivitati omenesti.Civilizatia apare in momentul in care cultira respective ajunge la maturitate şi işi osifica disponibilităţile creatoare.Civilizatia presupune trecerea de la stadiul speculative/abstract la cel concret, tehnic.
2) Conceptul de naţiune are întelesuri diferite nu numai la nivelul simţului comun ci şi pentru specialisti.Unii autori echivaleaza termenii popor şi naţiune. Alţii fac o diferentiere calitativă. În timp ce poporul este doar o prezenţa fizică pe un teritoriu, naţiunea ar presupune capacitatea de a crea anumite valori şi de a participa intr-un fel sau altul la ceea ce numim fenomen istoric. Noţiunile de natiune,nationalism şi stat-natiune sunt de obicei corolare ale secolului al XIX-lea. Nu pentru toţi însă. De exemplu Pierre Milza şi Serge Bernstein în istoria Europei termenul de stat-naţiune pentru secolul al XVI-lea.
Noţiunea de naţiune are două accepţiuni: una franceză şi cealaltă germană.
Acceptiunea franceză pune accent pe egalitatea în drepturi şi obligaţii. Suntem cu toţi, o naţtiune pentru ca suntem egali în faţa legii.
Acceptiunea germană are nuanţe care se termină într-un halou mistic. Ea pune accent pe trecut, comunitatea de rasă, sânge, limba şi biserică.Cele două accepţiuni au elemente interşanjabile.Definiţia actuală a naţiunii topeşte ambele variante.
Care este raportul dintre naţiune şi civilizaţie? Naţiunea este un grup de personae cu trăsături deosebite de alte grupuri de persoane.Naţiunea există aproape de sfera politicului.Civilizaţia este un termen mult mai lar şi mai generos care include etnicul şi nationalul.O civilizaţie poate cuprinde multiple naţiuni.Felul in care politicul, etnicul şi cultutalul se conditionează trece de scopul rândurilor de faţă.
Să� ne intoarcem însă la întrebarea sub care am aşezat toată argumentaţia: Există Europa, fie ca civilizaţie, fie ca naţiune?
În privinţa apertenentei la o mostenire comună am văzut ca părerile sunt impărţite. Nu se poate nega o asemănare între limbi, cutume sau perspective culturale.
Este Europa o naţiune? Dificil de răspuns. Naţiunea presupune coeziune. Trecutul bătrânului continent a cunoscut atâtea antagonisme. Naţiunea presupune dorinţa de apartenenţă. Norvegia şi Elveţia nu fac parte din U.E Si au dovedit-o prin referendum. Turcia doreşte însă să fie acceptată. Vechile duşmănii nu s-au şters. Occidentalii se tem de valul de imigranţi şi de mâna de lucru din răsărit( răsărit european dealtfel).
Recentul plebiscit europena pentru constituţie a aratat că există o diferenţa mare, daca nu chiar o prăpastie între ce vor popoarele şi ce înţeleg oamenii politici şi funcţionarii.O instituţie care nu are asentimentul celor pentru care a fost creată este un construct artificial care mai devreme sau ceva mai târziu va sucomba.
Şi mai este ceva. Experienta ne arăta că nici măcar popoarele vecine, înrudite ca limbă, trecut, religie nu pot convieţui uşor împreună. Uniunea de la Kalmar din Evul Mediu între statele scandinave, Iugoslavia, Cehoslovacia sunt exemple ale unui eşec dureros. Cazul Elveţiei se singularizează în această listă.
Chiar India� pe care am menţionat-o cunoaşte atâtea conflicte interetnice. Kaşmirul şi Pakistanul împartăşesc o spiritualitate asemănătoare cu a ei şi cu toate acestea exista divergenţe.Vedem că edificarea unei forme politice create între diferitele etnii, prin confederare, pe baze paritare şi având ca sprijin anumite trăsături comune şi îndepărtate este foarte pretenţioasă dacă nu chiar riscantă.
Dacă este sau nu lumea veche un monolit fie el naţiune ori măcar civilizaţie este un element de rang secund.
Ce stă la constituirea arhitecturii europene reprezintă în opinia noastră considerentele geostrategice şi nu cele etnice ori culturale. Dacă popoarele europene s-au organizat de-a lungul timpului într-un fel sau altul aceasta s-a întâmplat ca urmare a unui pericol exterior: fie el Islamic,� rusesc/sovietic sau american. Raţiunea construcţiei unioniste are la bază teama de concernurile americane, de probleme care apar din spaţiul fostei Rusii şi nu peste mult timp datorită expansiunii economice a Chinei şi Orientului Extrem. Ţările central-estice ale continentului au fost integrate în structurile unioniste ca pivoţi cu valoare strategică. Este într-un fel ceea ce căuta Ludovic al XIV-lea când dorea să realizeze “pajiştea pătrată” prin cucerirea cetăţilor de graniţă.
Europa (Uniunea europeană) poate fi comparată cu un joc de cărţi. Contemplarea unui pachet de cărţi de joc este un bun exemplu al raportului dintre unu şi multiplu. Privite pe verso toate cărţile sunt multiplicarea aceluiaşi model. Deşi pe faţă sunt diferite ele se revendică de la aceleasi reguli de joc.Jocul prezintă o dublă fascinaţie:aceea a numerelor care modifica poziţiile partenerilor de joc şi o alta fascinaţie a culorilor. Depinde de distanţa faţă de joc.pentru un începător jocul fascinează prin culoare; expertul este însă interesat de valoarea numerelor şi de strategia mizei. Tot procedeul este o trecere a cărţilor de la un partener la celălalt. Evident unii câştigă şi alţii mai puţin.Tot cu ajutorul cărţilor se pot crea castele. Nu toate arhitecturile pot cuprinde toate cartoanele din pachet. Nu întotdeauna liniile de forţă pot fi echilibrate de ansamblul construcţiei.
Dacă arhitectura europeană poate sustine toate� cărţile şi dacă jocul va fi o remiză, un compromis echitabil sau dacă doar unii vor primi mâna norocoasă rămâne de văzut.