TEORIA CONSPIRAŢIEI primul dintre egali

publicat de parvu.septimius | October 16th, 2006

scris de Silviu Petre | petre.silviu@urbanfactor.org

Se întâmplă în aceste zile ca valul de caniculă din Europa să coincidă cu punctul de incandescenţă care este Orientul. Astfel un eveniment meteorologic se întâlneşte cu unul istoric. Orientul Mijlociu este din nou în flăcări deşi în ultimii ani era acreditată impresia că şansele unei păci durabile în zonă au crescut semnificativ. URSS-ul căzuse. Arabii, lipsiţi de cel mai important furnizor de armament erau lipsiţi de sprijin şi dornici să cadă la pace. Liderii israelieni, ei înşişi sătui de peste patruzeci de ani de confruntări şi insecuritate erau înclinaţi spre concesii. Dar se pare că de fiecare dată când se ajunge la un acord pacea este din nou minată şi istoria se repetă cu încăpăţânare. Astfel că, a vorbi despre Orientul Mijlociu înseamnă a vorbi despre cartografia unei răni pe harta lumii- o rană tăiată între meridiane greşite de un chirurg incompetent. Şi aceasta pentru că situaţia actuală din Orient etse rezultatul ingineriei marilor puteri europene coloniale care au trasat graniţele statelor de pe fostele lor dominoane pornind de la o geometrie sumară şi nu de la realităţile locului. Orientul Mijlociu nu este decât simtomul cel mai acut al acestui joc cu istoria numit decolonializare.

Crearea statului Israel în răsăritul Mediteranei a fost un cui despărţitor în problematica lumii musulmane. Astfel că aici raporturile de forţe nu s-au rezumat doar la afaceri şi petrol, ci au căpătat şi o dimensiune religioasă. Aşadar europenii şi odată cu ei întrega comunitate internaţională au acum de înfruntat o problemă care nu este numai politică, ci mult mai grea, ideologică şi teologică.

Timp de veacuri lumea europeană a fost zgudită de la un cap la celălalt de acerbe războaie religioase. După multe lupte fratricide ea a reuşit să se împace cu sine. Printre modalităţile utilizate se înscrie şi crearea statului evreu la sfârşitul ultimului război mondial deschis. Prin această faptă ea, adică Europa sau Creştinătatea, depinde cum priveşti, nu a făcut decât să creeze un loc de exil pentru proprii demoni. Demoni care s-au întors să o bântuie.

Structura comunităţii internaţionale, asa cum ni se arată din 1945 prin intermediul Cartei Naţiunilor, ONU şi întregii sarabande de organisme internationale are ca fundament teoretic ideile Iluminismului de secol XVIII, idei care propovăduiesc pluralismul, egalitatea în faţa legilor (fie ele naţionale sau supranaţionale), cooperarea, laicismul, nediscriminarea între indivizi, state, rase şi culturi. De atunci toate marile puteri, indiferent din care bloc ideologic făceau parte au înţeles să-şi plaseze acţiunile lor, nobile sau meschine sub blazonul principiilor enunţate mai sus. Orice acţiune era justificată prin dorinţa de a sluji binele întregii omeniri. Cu o singură mare, notabilă şi repetabilă excepţie: Orientul Mijlociu. În toate conflictele în care au fost implicate statele arabe şi Israelul s-a făcut apel la discursul religios, şi nu la principiile unui umanism laic. Dacă în atitudinea faţă de restul statelor cu probleme Occidentul a pendulat intre calculul rece al puterii şi o doză de idealism, faţă de acţiunile israeliene s-a folosit argumentul teologic: <> Guvernele marilor puteri occidentale, în loc să se multumească cu hăţisul legilor internaţionale, dând evenimentelor din zonă o conotaţie religioasă s-au încurcat în marasmul argumentele teologice de care încercaseră să ferească viaţa publică la ele acasă. Apusul şi-a rezervat Noul Testament in timp ce israelului l-a concesionat pe cel vechi. Apusul a preluat legea iertării sub forma modernă a toleranţei civile atât de mult încât şi-a permis să-i tolereze Israelului Legea Talionului. Ajutorul Dumnezeului biblic fost înlocuit pentru liderii de la tel Aviv, în timpurile noastre de rachetele americane . Cu acest sprijin generos statul israelian şi-a permis să sfideze cu o aroganţă de neînchipuit toate rezoluţiile Naţiunile Unite timp de atâtea decenii. Toate acestea în timp ce acţiunile sale era cosmetizate de televiziunile din “lumea liberă şi civilizată”. Spre exemplu, nu cu foarte mult timp în urmă Pro Tv-ul prezenta în semn de omagiu biografia lui Ariel Sharon, unul dintre vinovaţii pentru dinamitarea satelor arabe pline de copii şi bătrâni în conflictele din anii ’60 si ’70, focalizând atenţia pe povestea lui de dragoste cu două surori din România. În locul documentarelor sistematice ni se dă licarirea unui scurt reportaj; în locul unei judecăţi nepărtinitoare a situaţiei din zonă ni se oferă spectaculozitatea şi părtinirea flash-urlior informative. Totul ca si cum lumea occidentală s-ar simţi vinovată de povara propriului trecut şi ar dori să-şi îndrepte o vină milenară. Sau ca şi cum ar dori intr-un mod sadic să mentineă flacăra războiului mereu aprinsă ca un memento a propriilor sale greşeli şi holocausturi. În acest mod, după cum s-a dovedit, flacăra nu a reuşit să cauterizeze rana. Ironia istoriei este ca soluţia finală preconizată de regimul nazist- aceea a trimiterii tuturor evreilor europeni în insula Madagascar a fost realizată de către Aliaţi. În loc să creeze un leagăn pentru descendenţii poporului biblic acestia au creat un nou ghetou în care domneşte nesiguranţa.