Decesul recent al unui militar român în Irak a fost de natura sa reamintească opiniei publice autohtone rolul pe care România îl joacă pe arena internaţională. România nu mai este demult doar un simplu martor al evenimentelor de pe marea arena, ci un spectator activ. Preferam acest termen celui de actor sau protagonist ĩntrucât aceste definiţii sunt rezervate marilor puteri, celor care dau tonul şi nu micilor entităti angajate în acţiuni desfăşurate sub masca sau pretextul multilateralităţii.
Moartea caporalului Valeriu Bogdan Hâncu ne-a arătat că pe agenda atenţiei noastre nu se află înscrise numai culisele din Parlament, lupta anti-corupţie şi ostilitatea naturii. Alături de problemele din spaţiul privat al naţiunii suntem obligaţi să dăm socoteala şi concernului celorlalte state care participă la scrierea istoriei recente.
Căderea regimului comunist şi a Cortinei de Fier a orientat diplomaţia românească post-decembristă spre structurile euro-atlantice, care erau în principal două: NATO şi Uniunea Europeană. Occidentul era mirajul nostru în deşert, miraj care promitea a fi o oază de prosperitate şi securitate. Poate nu atât un loc spaţial,� cât unul psihologic în care puteam proiecta visele noastre individuale cele mai ĩndrăzneţe şi care oferea totodată o evadare din prezentul cenuşiu. Integrarea ĩn Blocul Nord Atlantic a reuşit, mai avem momentul 2007.
Îmi amintesc de tombola organizată de postul PRO TV în 1997. Pentru a câştiga un premiu fabulos participanţii erau nevoiţi să cumpere un cupon pe care, alături de datele personale să-şi exprime părerea faţă de integrarea în NATO. Mai mult sau mai puţin constient fervoarea de a intra în NATO era dorinţa de a scăpa de Ivan şi de a ne ĩntovarăşi cu Tom şi cu John. Schimbăm o tovărăşie cu alta.
Oare câţi români erau conştienţi la acel moment de sarcinile cerute de apartenenţa la un asemenea bloc-politico-militar? Statutul de membru NATO este diferit de cel al unui club select de golf. Ar fi exagerat să întrebăm dacă oameni erau conştienţi de pericolele care decurgeau din noul nostru angajament şi de preţul în vieţi pe care, potenţial trebuia să ĩl plătească România. Exagerat, întrucât pericolul sovietic era trecut odată cu Războiul Rece, iar accederea la statutul de membru NATO crea perspectiva formării unei armate de profesionişti pe locul sistemului de ĩnrolare aflat în declin continuu.
Globalizarea căpăta însă noi dimensiuni pentru România după 11 septembrie. Permeabilizarea societăţii româneşti la capitalul străin presupune şi interacţiunea cu alte culturi si mentalităti intre care, un procent deloc neglijabil revine cetăţenilor aduşi de fluxurile de migratori din Orientul Mijlociu. În curând România va trebui să ia în considerare tot mai mult nevoile minorităţii musulmane de la noi, aşsa cum s-a întâmplat în Franţa sau Germania. Asta ar trebui să ne puna serios pe gânduri mai devreme sau mai târziu.
O altă întrebare, cu mult mai puţin exagerată este următoarea: era conştientă diplomaţia românească de faptul că îi va fi solicitată capacitatea de a folosi un registru lingvistic dublă dublu- o limbă pentru a comunica în interiorul NATO şi o euro-limbă, după expresia lui� Henry Kissinger pentru a� negocia cu Uniunea Europeană? Aceasta întrucât am fost obligaţi să constatăm fisuri în monolit. Acestea erau prezente nu numai în interiorul Blocului de la Varşovia, ci şi în cazul aliaţilor de pe cele două maluri ale Atlanticului. Din perspectiva noastră nu existau asperităţi. Vedeam un tablou în ulei şi uitam că era vorba de un colaj la origine. NATO fusese creat pentru a concretiza un proiect de securitate ce ralia civilizaţia ţărilor vest europene devastate de război sub scutul nuclear american. Refacerea statelor europene şi aprofundarea structurilor comunitare a dus la creşterea disensiunilor în interiorul frăţiei. Neputinţa noastră de a sesiza acest aspect ne-a făcut să persistăm într-o ploconire perenă faţă de Washington. Palma diplomatică pe care delegaţia preşedintelui Băsescu a primit-o în Franţa a fost mai mult decât evidentă.
Pierderile de vieţi omeneşti în răpiri sau în atentate teoriste, precum cel de la Madrid sau cel din metroul londonez au indus ţărilor europene o atitudine sceptică sau chiar refractara faţă de mentinerea trupelor lor în Irak alaturi de cele anglo-americane.
În schimb, guvernul Tariceanu şi-a reafirmat angajamentul faţa de Cauză. Cu riscul de a folosi retorica din manualele comuniste care vedea o continuitate de netăgăduit de la Burebista la Partidul Comunist nu se poate sa nu observăm un atribut secular al diplomaţiei practicate de români de-a lungul timpului- propensiunea către cruciadă.
Mihai Viteazu se raliază din proprie iniţiativă la Liga Sfântă, Ion Antonescu acorda sprijin necondiţionat, fără un tratat scris Germaniei în războiul răsăritean pentru a întoarce armele împotriva foştilor aliaţi şi a fi răsplatită cu cizma sovieitică. Toate cruciadele la care am participat s-au dovedit a fi luptele altora. Răsplata noastră a fost suferinţa, martiriul şi despăgubirea impusă de învingători. Unei ţări mici (România, în ciuda unor statistici este o ţara mică în comparaţie cu marile puteri, poate chiar prea mică pentru veleităţile unora din conducatorii ei) i se impune drept condiţie a supravieţuirii o politică de compromis originată într-o atitudine sceptică faţă de orice potenţial aliat. În marea strategie, toate eroismele noastre conteazp prea puţin. Supravieţuirea cere un demers acrobatic de eschivare a oricărui angajament total.
Revenim la situaţia actuală. Chiar dacă nu se poate vorbi de o relaţie care presupune alegeri disjunctive (ori-ori) între cele două maluri ale râului Atlantic. schimbarea kalimerei într-un viitor nu foarte îndepărtat s-ar putea profila la orizont. În ierarhia agendei noastre integrarea în structurile comunităţii de la Strasbourg şi Bruxelles se afla pe primul loc. Războiul dus de americani în Orientul Mijlociu seamănă cu zgândarirea unui cuib de viespi. Roiul odată pornit nu va mai fi dezactivat cu usurinţă. Ceea ce ar trebui luat în considerare este un altfel de 23 august- nu o insurectie militară, ci o derobare treptată de la un angajament care s-ar putea dovedi, nu foarte târziu, funest.