Spre bucuria noastră, am ajuns şi la al treilea editorial. O revistă, care nu a fost fondată nici pentru a fi o sursă de bani, nici pentru a promova interese sau hoţi cinstiţi, cum este la modă în lumea jurnalistică, ci pentru a exprima opinii, începe să-şi arate colţii şi să îşi demonstreze scopul original. Eu cred că până în acest moment am fost obiectivi, iar pe cei care nu cred acest lucru îi invit să ne critice. Încercăm să atingem o stare de fapt în care să acceptăm critici sau poate laude, dar mai mult decât orice altceva să nu divagăm de la ideea iniţială. Să criticăm, să nu mai fim călcaţi în picioare şi să ni se vâre pe gât tot felul de idei şi fapte.

Tonul în care porneşte acest editorial este mai sombru ca de obicei, mai ales datorită gradului crescând de revoltă faţă instituţiile incompetente ale statului şi pentru aşa-zişii miniştri, a căror unică preocupare este să se gândească ce vile sau ştie eu ce maşini să-şi cumpere: Maybach, ca să-i facă o aroganţă lui Gigi, când ies cu el la o bere sau vreun amărât de Lexus, cu tablă groasă, care să nu se îndoaie când dau peste vreun nesimţit de alegător.
Revenind la oile noastre… Cine crede că în România chiar se schimbă lucrurile, că ne transformăm într-o democraţie adevărată şi că nu mai guvernează principiile hegemonice, se înşeală dramatic. Fie că ne lovim zi de zi de aceeaşi oameni incompetenţi, fie că suntem străfulgeraţi zi după zi cu aceleaşi nedreptăţi, sistemul românesc, în splendoarea sa, triumfează. Suntem umiliţi zilnic de şefi limitaţi din toate punctele de vedere care se lăfăie în locuri de conducere, care ne aruncă ocări şi ne sfidează cu scârbă.
Şi a cui este vina? Singurii vinovaţi suntem noi, care răbdăm în propria incompetenţă şi suportăm ilegalităţile morale şi principiale ale celor de deasupra noastră, dar mai ales ale celor de lângă noi.
Fiecare dintre noi cred că s-a lovit la un moment sau într-altul de incapacitatea unora de a ne permite să ne raportăm echiunitar la cei din jurul nostru. Cei care judecă sunt în acelaşi timp călăii noştri. Ei ne hotărăsc soarta. Însă, din păcate, obiectivitatea care ar trebui să guverneze o societate liberă, care formal a scăpat de regulile ierarhizării şi monopolului celor cu patru clase şi limbă ascuţită, care se plasează bine în cercul de interese, este invizibilă. Am sperat cu toţii că o democraţie ne va aduce o schimbare, că nu vom mai vedea profesori universitari împingând la roabă sau că nu vom mai auzi discursurile unor semi-analfabeţi plasaţi în posturi de conducere.
Opinia publică nu funcţionează, societatea civilă nu există decât formal. Ne plasăm mai mult sau mai puţin involutar sub auspiciile unui sistem autoritar, care ne limitează drastic orice mişcare de revoltă intelectuală, socială şi culturală. Suntem nişte marionete, ghidate de o societate injustă, preferenţială, lipsită de regulile unui sistem competitiv real.
Pe de altă parte, românul are o vorbă care se aplică perfect situaţiei noastre: „Nu te pune cu prostul, că are minte odihnită!”. Însă, în acest caz, problema este cu totul diferită. Dacă nu eşti tu cel care agită neuronul lipsit de materie cenuşie al celuilalt, precis celălalt se va autosesiza şi se va pune cu tine. Din această cauză, poporul român nu este nici mai mult nici mai puţin decât o masă uniformă, lipsită de nucleu, care se comportă după clasicul principiu nivelator socialist. Dacă nu îţi dă cel de deasupra ta cu parul în cap, cel de lângă tine sigur va fi destul de dornic să te tragă înapoi în substanţa incoloră şi inodoră, care ar avea pretenţia să se prezinte cu titulatura de popor.
Luminiţa de la capătul tunelului se tranformă în tunelul de la capătul luminiţei, care porneşte de la obârşia speranţei, însă sfârşeşte în tenebrele realităţilor româneşti.
Ca să nu insist pe teorie, care oricum ne enervează la culme şi care se impune indiscutabil în România, voi prezenta un caz aparte, bazat pe experienţa personală, care încununează lipsa de încredere în ceea ce ar trebui să reprezinte fundamentul vieţii cotidiene: cinstea, competitivitatea şi lipsa partizanatului. Toată lumea se agită să participe la tot felul de evenimente, care să dea bine în CV. Însă modul îndoielnic în care au fost organizate majoritatea competiţiilor la care am participat, mă determină să scriu acest articol şi să trag un semnal de alarmă asupra atrocităţilor şi presiunilor exercitate asupra integrităţii morale, care guvernează competiţia românească.
Cazul despre care aş vrea să vorbesc reprezintă un anume concurs, organizat de o anume asociaţie, al cărui nume inspiră încredere în anumite principii morale. Din motive lesne de perceput o să numesc generic această competiţie generic Olimpiadele Iluzionării. Primul lucru pe care îl priveşti la structura organizaţională a acestei concurs, pentru cei care au priceput despre ce este vorba, ar fi componenţa juriului şi cea a echipelor participante. Membri ai unor asociaţii, universităţi şi structuri, care se presupune că luptă împotriva clientelismului de orice fel, însă de fapt se coboară la aceleaşi sistem de preferinţe, pe care românii îl cunosc şi îl practică din cele mai vechi timpuri.
Vreau să înţelegeţi foarte bine că nu am scris acest articol motive care în simplul limbaj ar fi tradus ca oftică, ci pentru a-mi exprima revolta evidentă faţă de această stare de lucruri. În condiţiile în care am participat la acest concurs nu încerc să discreditez tendenţios juriul sau organizatorii, nici să mă compar cu ceilalţi participanţi, ci doar să subliniez o serie de păreri personale.
Aşadar, a fost o experienţă care a scos la suprafaţă tot ceea ce credeam că în sfârşit a dispărut. Pe modelul formării guvernelor, dacă tot vorbim în termeni politici, şi al împărţirii ministerelor funcţionează şi jurizarea şi organizarea acestor evenimente. În cazul de faţă, majoritatea şi-a arogat ceea ce îi trebuia, adică toate cele trei locuri de pe podium. Au funcţionat aceleaşi mecanisme menţionate anterior, cel care are capacităţi de măscărici şi limbă lungă, pe care o plasează strategic în locul potrivit, îşi asigură un loc de frunte. Această ilegalitate morală se regăseşte, referindu-mă cu exactitate la evenimentul menţionat, şi în structura juriului. Astfel, este inadmisibil care în aceeaşi competeţie să se regăsească studenţi şi cadre universitare de la aceeaşi instituţie de învăţământ, care au legături directe. Este un principiu organizatoric care nu poate fi trecut cu vederea şi nici acceptat.
Al doilea punct asupra cărui aş vrea să mă opresc în acest loc este aceeaşi problemă a superiorilor, care se intră în pielea unor semizei şi îi ignoră pe cei care le oferă sprijin. Ignoranţa şi lipsa unei culturi organizatorice, discreditează evident o parte a organizării unui astfel de concurs. Implicaţiile externe facilitează ca tot ce am prezentat anterior să fie perceput ca stigmatul unei victimizări colaterale. Importanţi sunt sponsorii, nu participanţii, banii, nu calitatea.
Important nu este cum, ci cine câştigă. Bine aţi venit în România!

Tot pe această cale, aş dori să anunţ lansarea unor noi secţiuni şi servicii oferite de site-ul nostru. Este vorba de activarea statutului de membru, care permite descărcarea revistei în format .pdf sau primirea de newsletters, de reviziurea secţiunii de arhivă, care se poate accesa mult mai uşor. Tot în această ediţie veţi putea citi şi prima parte a unui interviu cu Dl. Cătălin Avramescu. În final, vreau să mulţumesc colaboratorilor şi să fac un apel către cei interesaţi să se alăture revistei noastre.